Bine aţi venit
Pagina principală
ARK of EUROPE
Revista Societatea Reală
Numărul 1/ 2010
Numarul 2 / 2010
Numarul 1 / 2011
Download
Internet Links
Opinii
Contact
Site Map
Cărţi
Admitere sociologie
Forum Societatea Reala
e-mail me


 

 

TRĂIEŞTE, CREDE, FII FERICIT[1]

Trasee către convertire la mormonii din Bucureşti

 

            Articolul de faţă este primul rezultat al unei cercetări etnografice pe care am desfăşurat-o în perioada mai-iulie 2010 în două congregaţii de mormoni din Bucureşti, cu ocazia unui proiect de cartografiere socială realizat de Departamentul de Sociologie al SNSPA. Scopul iniţial era simpla colectare a unor date obiective privind dimensiunea confesiunii şi localizarea lăcaşelor de cult, însă centralitatea pe care o ocupă convertirea în discursurile şi practicile mormonilor m-a determinat să juxtapun abordării cantitative o dimensiune calitativă şi să focalizez demersul cercetării pe investigarea felului în care se realizează convertirea la mormonism.

            Funcţionarea şi extinderea Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă[2] e dependentă de atragerea de noi membri cotizanţi. Pe de altă parte, momentul convertirii este referinţa temporală favorită a mormonilor din Bucureşti. Întotdeauna există un înainte şi un după, aşadar momentul convertirii devine punctul de ruptură cu trecutul care consfinţeşte transformarea personală, mai mult sau mai puţin radicală. În plus, Cartea lui Mormon, scriptura de căpătâi a confesiunii, prevede explicit că doar celor care se convertesc le va fi dat să cunoască Împărăţia Celestială, cel mai înalt grad de exaltare spirituală din escatologia mormonă. Bunăoară, convertirea guvernează atât viaţa pământeană a mormonilor, cât şi cea de după moarte.

Literatura vestică din ultimele trei decenii abundă în studii care tratează o paletă largă de aspecte ale convertirii religioase, iar multitudinea acestor studii nu este străină de fenomenul mondializării şi a resurgenţei creştinismului global. Majoritatea studiilor publicate până în anii '80, răsfoite critic de Snow şi Machalek (1984), căutau fie să taxonomizeze convertirea în funcţie de gradul transformării personale, fie să identifice cauzele convertirii. Articolele de dată mai recentă descriu tensiunile culturale dintre misionari şi localnici şi practicile religioase hibride informate de localism (Cucchiari, 1988; Wanner, 2004). O altă orientare metodologică de dată recentă, inspirată de lingvistică, respinge valoarea istorică a naraţiunilor despre convertire şi propune în schimb analizarea discursului despre convertire ca eveniment în sine (Beckford, 1978; Stromberg, 1993) dependent de context şi susceptibil de adaptabilitate indexicală şi alterare temporală.

Articolul de faţă nu-şi propune să testeze „autenticitatea” convertirii – viaţa laică a mormonilor mi-a rămas străină, aşadar identificarea eventualelor tensiuni dintre mormonitatea discursivă sau interpretată şi cea trăită îmi este imposibilă – şi nici să descopere cauze ale convertirii, în condiţiile în care acestea sunt nenumărate şi imposibil de investigat empiric. Prin acest studiu, caut să relevez cum se face convertirea, iar nu de ce se convertesc indivizii. Aşadar definirea cauzală cea mai potrivită este că indivizii se convertesc „pentru că devin convinşi că supranaturalul este o realitate, că Hristos este literalmente Fiul lui Dumnezeu, că a înviat din morţi şi că trăieşte în ziua de azi, că Duhul Sfânt le vorbeşte, că Isus Hristos le va intra în inimi dacă îşi mărturisesc păcatele, că vor dobândi viaţă veşnică, că Dumnezeu e cu adevărat real. A continua să creadă altceva ar fi iraţional; este necredinţă, este ceva fals şi de neconceput” (Harding, 1987: 168).

            Scopul acestui demers este să investigheze cum se formează această credinţă irefutabilă. Analizez această problematică din două direcţii complementare. Pe de-o parte, urmăresc cum mormonii bucureşteni îşi construiesc istoria propriei convertiri, care sunt evenimentele pe care le consideră relevante pentru parcursul către adeziunea la Biserica lui Isus Hristos. Pe de altă parte, privesc cum se realizează interacţiunile dintre nemembri şi membri, în special misionari, şi cum textele religioase li se adresează neofiţilor pentru a-i convinge. Convertirea se conturează undeva la confluenţa dintre aceste două aspecte: traseul preconvertire şi modelarea prin interacţiune verbală şi scripturală. Funcţiile ritualurilor sunt relative în convertirea propriu-zisă. Ceremoniile religioase la care participă mormonii sunt puţin pretenţioase şi au mai degrabă rolul de a afirma şi întări convertirea decât a o provoca.

            Datele pe care se bazează această expunere din observaţiile participative la adunările duminicale de la două capele din Bucureşti, din discuţii libere cu membrii comunităţii şi cu misionari străini şi din interviuri în profunzime cu trei lideri ai comunităţii cărora le-am cerut să-mi spună „povestea convertirii” lor (folosind exact aceste cuvinte). Alte tipuri de materiale care s-au dovedit utile sunt Cartea lui Mormon pentru ghidajul prin hăţişul teologiei mormone, câteva volume de popularizare a religiei şi mulţimea de broşuri tipărite pe hârtie lucioasă de pe copertele cărora nu lipseşte aproape niciodată chipul lui Hristos şi pe care misionarii le distribuie cu generozitate.

 

            Mormonii în Bucureşti: Istoric, organizare, statut

            Comunitatea mormonă din Bucureşti este relativ mică şi obscură[3]. În Bucureşti trăiesc 740 de adepţi înregistraţi ai SZU, cărora li se adaugă 25 de misionari străini. Dintre aceştia, spun liderii locali, sunt activi aproximativ 200 în sensul că frecventează cel puţin o dată pe săptămână serviciile religioase organizate la una dintre cele două capele din Bucureşti[4].  Fiecărei capele îi corespunde câte o congregaţie numită ramură (branch)[5] şi condusă de câte un preşedinte. Cele două congregaţii din Bucureşti fac parte din Districtul Bucureşti, administrat de un preşedinte de district care coordonează şi ramurile din Braşov, Ploieşti, Piteşti, Alexandria şi Craiova. În total, Districtul are 1.200 de membri şi este subordonat Misiunii în România, la rândul ei subordonată Misiunii regionale Europa deasupra căreia urmează Autorităţile Generale ale Bisericii[6].

SZU, confesiune înfiinţată în 1830 în America de profetul Joseph Smith Jr., a pătruns relativ recent pe piaţa religioasă din România. Prima atestare a activităţii mormonilor în acest spaţiu datează de la sfârşitul secolului trecut, când un misionar a ajuns la Constanţa. Câţiva ani mai târziu, acelaşi misionar a pus bazele unei comunităţi mormone la Bucureşti cu şapte adepţi, însă congregaţia s-a dizolvat inevitabil după Al Doilea Război Mondial (Evenimentul Zilei, august, 10, 2008), în condiţiile în care Decretul 177/1948 care a reglementat vreme de peste 50 de ani regimul cultelor religioase instituise obligativitatea ca toţi liderii cultelor să fie cetăţeni români şi interzisese legăturile cultelor din România cu cele din străinătate. Mormonii au revenit în Bucureşti  în 1990 şi au cerut în prealabil acordul Guvernului de la acea vreme ca să predice. În primii ani, activitatea misionarilor, majoritatea americani relocaţi din alte ţări europene, a fost exclusiv umanitară. De-abia din 1994 misionarii au trecut la prozelitismul propriu-zis, iar o dimensiune importantă a acestei activităţi a fost adopţia de copii români de către misionarii străini în perioada de maximă liberalizare a adopţiilor internaţionale şi predicarea Evangheliei, la încurajarea Bisericii, celor cu care misionarii intrau în contact în timpul procedurii de adopţie.

La 20 de ani de când un membru al conducerii Bisericii a consacrat România printr-o rugăciune rostită pe o colină din Parcul Cişmigiu, statutul mormonilor în România rămâne în coadă de lege. SZU nu figurează, în prezent, nici pe lista cultelor şi nici pe cea a asociaţiilor religioase recunoscute oficial de statul român, aşa cum reiese din situaţia publicată pe site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte (www.culte.ro), prin urmare nu beneficiază de facilităţile fiscale şi de sprijinul financiar de la buget pe care le garantează acest statut. În temeiul articolului 6(1) din restrictiva[7] Lege 498/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, confesiunea mormonă funcţionează ca grupare religioasă definită drept „forma de asociere fără personalitate juridică a unor persoane fizice care, fără nici o procedură prealabilă şi în mod liber, adoptă, împărtăşesc şi practică o credinţă religioasă”. Ca să poată aspira la statutul de cult, SZU trebuie să devină mai întâi asociaţie religioasă prin depunerea unei cereri de înscriere în Registrul asociaţiilor religioase, cerere avizată în prealabil de Secretariatul de Stat pentru Culte, şi apoi să probeze îndeplinirea unor condiţii de durată (12 ani neîntrerupţi de activitate în România) şi de reprezentativitate[8] (număr de adepţi echivalent cu 0,1% din populaţia totală a ţării  adică cel puţin 21.680 de membri[9]). În pofida statutului SZU, ritmul convertirilor, spun liderii locali ai Bisericii, a ajuns la 100 pe an.

 

Un altfel de creştinism: Câteva repere teologice

            SZU este o confesiune esenţialmente teocratică, anticlerică şi restauraţionistă. Mormonii consideră că restaurează creştinismul timpuriu şi că fac parte din a treia mare ramură a creştinismului alături de catolicism şi protestantism[10]. O mare parte a credinţelor pe care le predică SZU ies din circumferinţa modelului creştinismului consacrat în ştiinţele sociale. E o formă de creştinism care nu insistă pe separaţia absolută dintre lumea aceasta şi lumea de dincolo, şi dintre corp şi spirit, care propovăduieşte credinţa că există viaţă spirituală înaintea naşterii, care permite botezul celor vii în numele celor morţi.

Mormonii cred că tărâmul vieţii de apoi nu este foarte depărtat geografic de lumea unde ne aflăm acum: „E pe aici, prin apropiere”, spune un mormon bucureştean. Altul respinge conceptele de „rai” şi „iad”, despre care spune că „sunt invenţiile Bisericii Catolice”, şi afirmă că:

Lumea spirituală[11] este un loc unde sunt toţi oamenii, [un   loc] foarte asemănător, [...] fix ca aici (Fratele Marin Iachimov, dascăl la biserică)

În concepţia mormonilor, Împărăţia Celestială, va fi la fel ca lumea aceasta, doar că într-o versiune perfecţionată, din care va lipsi răul şi durerea, dar altfel viaţa se va desfăşura exact ca înainte: oamenii vor munci, vor merge la şcoală, iar cuplurile căsătorite vor continua să procreeze, alimentând ciclicitatea spirit celest – întrupare pământeană – înviere şi reîncorporare (Cannell 2006: 336).

Pentru că există posibilitatea ca nu toţi oamenii de pe Pământ să ajungă sau să fi ajuns înainte să moară în contact cu religia mormonă, SZU permite botezul pentru morţi, un ritual efectuat – asemeni căsătoriei pentru eternitate – numai în temple, clădirile cele mai semnificative sacramental ale religiei mormone[12]. 

            Mormonii nu se închină „Sfintei Treimi”, ci „Dumnezeirii” formate din Tătăl Ceresc, Isus Hristos şi Duhul Sfânt, ca deităţi separate, cu roluri distincte, ierarhizate:

[...] în religia noastră, noi nu credem într-un singur Dumnezeu. Noi credem în trei Dumnezei: Tatăl Ceresc, Isus Hristos şi Duhul Sfânt. Aşa credem noi, că sunt entităţi diferite. Cel puţin aşa credem noi şi aşa spun Scripturile. Faptul pe care noi ne bazăm e că Isus Hristos a fost pe Pământ, a primit trupul Său şi în timp ce era în trupul Său, El vorbea cu Tatăl Ceresc care mărturisea pentru El şi Duhul Sfânt era ca şi porumbel semnul acela sub care S-a pocăit. Noi ne închinăm Tatălui Ceresc, noi credem că Isus Hristos este Salvatorul nostru şi noi facem totul în numele Lui Isus Hristos. Noi căutăm Duhul Sfânt ca să ne confirme lucrurile pe care noi trebuie să le facem. Fiecare împărăţie este guvernată. Şi [contează] cine poate sta în prezenţa cui. Duhul Sfânt este pe Pământ cu toţi, şi cu cei buni şi cu cei răi, şi cu cei care au intenţii bune şi cu cei care au intenţii rele. […] Isus Hristos nu locuieşte cu noi, pentru că Duhul Sfânt este aici. Duhul Sfânt este în Telestială, [în] Terestrială este Duhul Sfânt şi Isus Hristos, [în] Celestială sunt toţi trei. Noi vrem să fim ca Ei. (Fratele Marin Iachimov, dascăl la biserică )

Pe lângă participarea la slujbe şi respectarea normelor de conduită ce le interzic mormonilor să bea alcool, ceai negru, ceai verde, să fumeze, să comită adulter şi să aibă relaţii sexuale înainte de căsătorie, Biserica aşteaptă de la membrii ei să doneze lunar 10% din venituri, obligaţie impusă prin Legea zeciuielii, ca o poruncă strictă de la Dumnezeu, a cărei încălcare poate duce la respingerea de la porţile Împărăţiei Celestiale:

Acela care plăteşte zeciuiala nu va fi ars la venirea Sa. (Doctrină şi Legăminte 64:23)

Rolurile şi autoritatea în SZU sunt bine delimitate în funcţie de gen şi vârstă. Doar bărbaţii deţin autoritate preoţească, pot deţine  funcţii de conducere şi au dreptul să binecuvânteze. Femeile sunt înregimentate în Societatea Alinării (Society of Relief), o structură paralelă celei a bărbaţilor, cu propria ierarhie şi cu îndeletniciri umanitare. Fiecare dintre aceste grupuri au la rândul lor subdiviziuni pentru fetele tinere, respectiv băieţii tineri.

 

Intrarea pe teren

Am aflat de existenţa confesiunii mormone în Bucureşti întâmplător, pe filiera prejudecăţii patriotarde, când un amic m-a înghiontit pe stradă şi, indicându-mi cu degetul o clădire albă, m-a înştiinţat revoltat că „asta e biserică de mormoni, secta aia”, după care a îngăimat ceva referitor la poligamie[13] şi la subminarea religiei strămoşeşti a naţiunii. Am sunat mai târziu la un număr de telefon găsit pe Internet şi misionara care mi-a răspuns m-a invitat insistent să particip, în aceeaşi zi, la un curs gratuit de limba engleză pe care îl predau săptămânal misionarii la capelă.

Taximetrisul care m-a dus la capela de pe Şoseaua Panduri nu ştia de existenţa vreunei biserici la adresa indicată. Când am sosit, şi-a exclamat uimirea că „asta nu-i românească”. Într-adevăr, în afara unui turn care poate să indice natura religioasă a clădirii şi a unei plăci de marmură fixate pe peretele de lângă intrarea principală pe care e scris numele confesiunii, capela nu are nici un semn distinctiv, nici cruci în vârf, nici picturi murale exterioare cum au lăcaşurile ortodoxe.

La prima vizită cei câţiva misionari pe care i-am întâlnit păreau miraţi că cineva le călca de bunăvoie pragul. Era ca şi cum, iertata-mi fie analogia, Mahomed s-ar fi hotărât să meargă la munte. Un misionar în vârstă, fost luptător în Forţele Speciale ale Marinei Americane, şi-a asumat imediat rolul de ghid iniţiator pentru că avea o oră liberă până să înceapă cursul de spaniolă pe care îl preda. Înarmat cu un marker pe care-l folosea să-şi ilustreze spusele în scris, pe o tablă albă, mi-a servit un soi de curs de introducere în mormonism. M-a adus la curent cu istoria religiei, cu organizarea instituţională a Misiunii din România, cu gradele de preoţie pe care le primesc băieţii mormoni pe măsură ce înaintează în vârstă (la 12 ani „diaconi”, la 14 „învăţători”, la 16 „preoţi hirotoniţi”, iar la 19, „vârstnici” sau „elders”, moment în care capătă şi dreptul de-a boteza şi de a da binecuvântări), cu importanţa Societăţii de Alinare, „una din cele mai vechi şi cele mai mari organizaţii filantropice de femei din lume”. Ca să-şi întărească spusele, mi-a burduşit geanta cu un vraf de materiale religioase, printre care şi un exemplar legat în piele albastră al Cărţii lui Mormon şi o broşură cu învăţături despre familie în limba germană (vorbisem cu misionarul în engleză şi acesta era convins că sunt suedez). Înainte de plecare mi-a recomandat să citesc mărturia de credinţă a lui Joseph Smith din Cartea lui Mormon şi a insistat să vin negreşit la slujba de duminică.

 

Mormonii de duminică

Am revenit la biserică duminica următoare. De data aceasta, calitatea mea nu mai era de simplu curios. Am fost prezentat membrilor congregaţiei drept simpatizant, termenul pe care îl folosesc mormonii pentru a-i descrie pe cei care ascultă învăţăturile misionarilor şi frecventează biserica fără a fi fost botezaţi. Imediat după ce am intrat am fost luat în primire de doi misionari, alţii decât cei pe care-i întâlnisem cu câteva zile înainte, care s-au aşezat lângă mine în sala de slujbă îndemnându-mă să cânt imnurile şi oferindu-mi, chiar şi fără să le-o cer, explicaţii despre natura şi semnificaţia acţiunilor care se desfăşurau.

Pentru ceremoniile de sabat, mormonii folosesc alternativ „slujbă” şi „adunare”, semn că duminica e prilej şi de slujire religioasă, şi de socializare şi coagulare a comunităţii. Nu e astfel de mirare că holurile capelei se umplu încă dinaintea orei 10 şi coridorul de la parter devine spaţiu de bătăi pe umăr, discuţii înfocate şi hohote zgomotoase pe care le întrerupe doar începutul oficial al adunării, când lumea intră în sala de slujbă şi se aşează pe băncile tapiţate. Când vin la adunare,  bărbaţii, fraţii, sunt îmbrăcaţi la costum şi poartă cravată, iar surorile poartă o ţinută austeră constând în fuste lungi până la jumătatea gambelor şi cămăşi albe. Doar câteva surori ies din canonul vestimentar al adunării de duminică prin decolteul rochiilor şi bijuteriile pe care le poartă. Liderii locali ai Bisericii sancţionează aproape de fiecare dată aceste abateri în timpul predicii, fără să o facă nominal.

Sala de slujbă este mai mult lungă decât lată, iar plafonul înalt îi conferă o acustică aparte. În mijlocul încăperii se află două rânduri de bănci masive din lemn pe care aşteaptă câteva cărţi de imnuri religioase. Rândurile sunt separate de un covor roşu îngust care duce la amvonul prevăzut cu un pupitru în mijloc şi o pianină în stânga. Monotonia albă a pereţilor lipsiţi de orice podoabe sau obiecte de cult e spartă doar de un stativ din lemn lăcuit, pe care se afişează numerele corespondente imnurilor ce urmează să se intoneze la slujbă. Sala de slujbă se află la parterul capelei şi este flancată de birouri şi de săli de curs, într-un melanj de spaţii religioase şi administrative ce indică ethosul teocratic al SZU.

Fiecare adunare începe şi se închide cu intonarea în cor a unui imn religios în acompaniamentul pianinei şi cu câte o rugăciune pe care o rosteşte un membru desemnat dinainte de preşedintele ramurii pentru această activitate. Rugăciunile nu urmează o structură prestabilită, nu sunt rugăciuni învăţate ci improvizate pe loc, în care se învălmăşesc fragmente de versete biblice şi mulţumiri adresate lui Dumnezeu. Potrivit canonului mormon, rugăciunile se încheie întotdeauna cu formula „şi am spus toate acestea în numele lui Isus Hristos”, cuvinte care marchează încheierea fiecărei adresări în faţa congregaţiei, fie că e vorba de rugăciuni, de predici sau de mărturisirile individuale, şi un „Amin”. Pe durata rugăciunii, participanţii la slujbă îşi închid ochii sau îşi ţin capul plecat, împreunându-şi mâinile sau încrucişându-şi-le peste piept în semn de devoţiune.

            Între aceste două serii de imnuri şi rugăciuni are loc împărtăşania şi sesiunea de mărturii. Împărtăşania se face cu pâine şi apă – alcoolul, chiar şi în cantităţi infime, este prohibit – care sunt distribuite pe două tăviţe speciale pe care mormonii şi le oferă din mână în mână. În tot acest timp, congregaţia rămâne mută. Tac până şi cele trei femei pe care le-am auzit adesea contabilizând şoptit numărul necăsătoriţilor prezenţi. După ritualul împărtăşaniei urmează mărturiile individuale. Câţiva credincioşi urcă, pe rând, în amvon ca să le vorbească membrilor congregaţiei – mormonii consideră mărturia drept o predică pe care o poate ţine orice membru al Bisericii. Mărturiile sunt, asemeni rugăciunilor, nestructurate, dar conţin, pe lângă formula de încheiere, şi cuvintele „ştiu că Biserica lui Isus Hristos este adevărată, ştiu că Joseph Smith a fost un profet adevărat”. Un mărturisitor recită pasaje din Cartea lui Mormon şi spune cum principiile i-au schimbat viaţa, o femeie spune că are probleme în familie din cauza convertirii, o alta îi mulţumeşte lui Hristos pentru soţul ei, pe care l-a cunoscut la biserică, şi pentru sănătatea familiei, iar soţia preşedintelui american al Misiunii în România povesteşte cum rugăciunile asidue au readus suflarea puiului de găină adoptat de fiul ei, Joshua, după ce pasărea fusese lovită de o maşină.

            După încheierea acestui episod, mormonii, segregaţi pe vârste şi gen, participă timp de o oră la şcoala de duminică. Femeile iau parte apoi la întrunirile Societăţii de Alinare, iar bărbaţii, la cursurile de preoţie. Aidoma slujbei, întâlnirea şcolii de duminică pentru simpatizanţi unde am fost repartizat se deschide şi se închide cu o rugăciune şi un imn, dar cadrul este şi mai puţin formal. Interactivitatea ia locul predicii, ascultarea se transformă în dezbatere. Acestea după ce o tânără profesoară, desemnată în acea zi să ţină cursurile şcolii de duminică pentru simpatizanţi, a expus la tablă Planul Salvării, prin care Isus Hristos doreşte să ne ia pe toţi în Împărăţia Celestială dacă îi vom urma etapele întocmai: credinţa, pocăinţa, botezul, primirea Duhului Sfânt şi îndurarea până la sfârşit.

 

Trasee către convertire

            Voi parcurge în cele ce urmează etapele convertirii aşa cum sunt ele stabilite de teologia mormonă. Să revenim aşadar la Planul Salvării care mi-a fost expus la şcoala de duminică: botezul, „prima rânduială a Evangheliei […] necesară pentru a deveni membru” (Ghid pentru Scripturi, p.21) e precedat de credinţa în Hristos şi de pocăinţă. După botez, mormonii trebuie să „îndure până la sfârşit” viaţa în concordanţă cu poruncile Domnului. 

Ghidul pentru Scripturi de la finele Cărţii lui Mormoni defineşte convertirea astfel:

Schimbarea credinţei, a inimii şi a vieţii cuiva pentru a accepta şi a se conforma voinţei lui Dumnezeu. Convertirea implică decizia conştientă a cuiva de renunţa la obiceiurile anterioare şi de a se schimba pentru a deveni un ucenic al lui Isus Hristos. […] Omul firesc va fi schimbat într-o persoană nouă, sfinţită şi purificată, născută din nou în Isus Hristos. (p. 35. S.n.)

Teologia mormonă pune aşadar accentul pe transformare ca proces cognitiv care restabileşte ordinea în viaţa convertitului. Pentru desăvârşirea procesului decizional, definit drept raţional de teologie, individul trebuie să cunoască Adevărul, iar confirmarea poate veni doar din surse supranaturale prin intermediul revelaţiei (Cartea lui Mormon, Alma 22: 15). Prin urmare, cogniţia nu e strict pământeană, ci survine prin stabilirea pe calea rugăciunii a unei relaţii personale a credinciosului cu Dumnezeu.

Iar atunci când voi veţi primi aceste lucruri, eu vă îndemn pe voi să-L întrebaţi pe Dumnezeu, Tatăl Veşnic, în numele lui Hristos, dacă aceste lucruri nu sunt adevărate; şi dacă voi veţi întreba cu inima sinceră, cu intenţie adevărată, având credinţă în Hristos, El vă va arăta adevărul prin puterea Duhului Sfânt. (Moroni 10:4)

Procedural, pretendenţii la statutul de membru trebuie să facă proba credinţei în timpul a două interviuri cu liderii congregaţiei de care aparţin. Doar dacă sunt convingători li se aprobă programarea botezului. Acelaşi mecanism de verificare, de data aceasta nu a credinţei, ci a respectării poruncilor se activează şi când mormonii doresc să intre în templu, cel mai semnificativ lăcaş din punct de vedere sacramental. Prin două interviuri, liderii Bisericii evaluează dacă aplicantul duce o viaţă demnă, condiţia sine qua non pentru accesul în templu.

 

Reconstrucţia biografică

Am discutat despre convertire cu trei bărbaţi, cu vârste între 34 şi 43 de ani, membri ai comunităţii mormone din Bucureşti, toţi trei deţinând poziţii de conducere în ierarhia locală. Întâlnirile noastre au avut loc în birourile pe care le ocupă aceştia în capela Panduri. Discuţiile cele mai lungi le-am avut în timpul săptămânii, nu duminica, aşa că interlocutorii mei renunţaseră la costum şi cravată în favoarea pantalonilor scurţi şi a sandalelor de vară. Fiecăruia dintre interlocutori i-am cerut să-mi spună povestea propriei convertiri, ceea ce a rezultat în exerciţii ample şi interesante de reconstrucţie biografică.

Vasile Doru, preşedintele Districului Bucureşti, are o diplomă în drept şi lucrează în domeniul asigurărilor. E un bărbat scund şi îndesat, cu un început de calviţie, cu un chip bonom şi are mereu chef de vorbă. Povestea convertirii sale e cea mai spectaculoasă dintre cele pe care le-am auzit de la mormonii locali. Nu am fost singurul impresionat, mai mulţi mormoni bucureşteni au vorbit despre puterea mărturiei preşedintelui Doru şi o folosesc drept etalon („Nu am simţit o mărturie atât de mare ca colegul de lângă mine” - un membru nou al Bisericii ).

De fiecare dată când vorbeşte sau scrie -  am primit şi o variantă tipărită pe care speră s-o publice în America - despre convertirea lui, preşedintele Doru începe cu rădăcinile ortodoxe ale familiei lui din Moldova. În ton cu convingerile ortodoxe ale familiei, s-a pregătit pentru admiterea la seminarul ortodox de la  Mânăstirea Neamţ, unde fratele său mai mare era deja elev. După două eşecuri la admitere, Vasile Doru şi-a abandonat planurile de-a deveni preot şi, imediat după 1990, a intrat în vria comerţului de contrabandă în Rusia. A lucrat apoi în Iugoslavia în construcţii, apoi în Italia, Germania şi Franţa. În 1993 a imigrat ilegal în Canada, ascunzându-se, alături de alţi patru români, într-un container de marfă care aştepta să fie expediat din portul francez Le Havre. Drumul cu containerul a durat mai mult decât se aşteptau şi cei cinci români s-au temut că vor muri de foame sau sufocaţi din cauza lipsei de aer.  În Canada a cunoscut, într-o discotecă, o membră a SZU şi, la invitaţia ei, a mers la o adunare, dar spune că nu era atras de practicile mormonilor („ce Isus avea televizor când predica?”). Citea totuşi din exemplarul din Cartea lui Mormon pe care îl primise pentru că nu avea Biblie şi spune că lectura i-a declanşat dorinţa de a-şi schimba viaţa. În prima fază, a căutat soluţia în religia ortodoxă.

Ca oricare dintre noi, făcusem în viaţă, până atunci, lucruri de care-mi era ruşine. Păcate urâte despre care conştiinţa îmi spunea mereu că nu sunt pe placul lui Dumnezeu […]. Odată ajunsă Cartea lui Mormon în casa mea am început să simt un mare imbold de schimbare a vieţii în acord cu sfintele porunci ale lui Dumnezeu. O dorinţă mare de pocăinţă a venit asupra mea. [...]  Am început să citesc din Cartea lui Mormon, iar cuvintele ei făceau ca lacrimile să apară pe obrajii mei, şi să-mi doresc şi mai mult schimbarea vieţii mele. Dar credeam în acelaşi timp că pot realiza transformarea şi fără să-mi schimb religia. În data de 19 martie 1995 am decis să nu mai fumez niciodată, iar cu două săptămâni înainte am încetat să mai beau alcool. […] Am început să merg în fiecare Duminică la Biserica Ortodoxă şi să fiu foarte activ.

Un alt eveniment pe care preşedintele Doru îl subliniază ca parte în convertirea sa se leagă de cererea de reşedinţă pe care a depus-o la intrarea în Canada căreia i-a alăturat o poveste falsă pentru impresionarea comisiei în care susţinea că vine dintr-o familie de maghiari persecutaţi în România. În faţa comisiei de acordare a reşedinţei din Montreal, confruntat cu o criză morală, a dezvăluit că povestea sa e născocită.

Apoi preşedintele [comisiei] mi-a pus o întrebare care m-a blocat: Ce te-a determinat să faci acest lucru? A fost o tăcere adâncă de cel puţin 30 de secunde. Nu eram pregătit pentru un astfel de răspuns. Am căutat în adâncul fiinţei mele şi am găsit: J'ai decouvert Jesus Christ et je veux le suivre.

Preşedintele Doru consideră că acesta a fost ultimul test la care a fost supus înainte de convertire. Decizia de a deveni membru al SZU a venit în urma unei revelaţii personale, pe care a primit-o în urma rugăciunilor prin care cerea să-i fie confirmat dacă SZU este adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Confirmarea a venit prin negarea repudierea practicilor ortodoxe:

Eram la volan, cu un prieten de-al meu în urma unor rugăciuni de o lună de zile. În fiecare zi m-am rugat la Dumnezeu să-mi confirme dacă aceste lucruri vin de la El. [...] Momentul acela al meu, pe care eu în numesc momentul în care Dumnezeu a răspuns personal pentru mine la rugăciunea mea şi mi-a dăruit o mărturie. Noi aşa numim, o mărturisire de la Duhul Sfânt prin care Dumnezeu mi-a confirmat acest adevăr. În ce fel? Deci primul meu sentiment pe care nu pot să-l uit niciodată este acela că Dumnezeu îmi răspundea. Deci acea manifestare, acea atingere, acea prezenţă în interiorul meu sub forma unei călduri, a unei lărgiri a pieptului meu. Deci aveam impresia că-mi lărgeşte pieptul şi că-mi alină interiorul într-un mod de neînchipuit, de neimaginat. Toată fiinţa mea ştia că Dumnezeu răspundea rugăciunilor mele. Tot, mintea, inima, corpul în întregime. Şi de asemenea, era informaţii pe care le primeam în această stare. Şi prima informaţie a fost legată de un lucru pe care eu îl făceam. Mă rugam la icoane [...] Deci Dumnezeu îmi comunica în minte şi-n inima mea că eu greşeam. […] Spiritul lui Dumnezeu mi-a arătat lucrul acesta şi mi-a cerut efectiv, a fost ca şi un gând care spunea să nu te mai închini niciodată acestor imagini, persoane, lucruri.

            Imediat după acest episod, Vasile Doru povesteşte că a mers ţintă la o capelă mormonă şi a cerut să discute cu misionarii pentru că-şi doreşte convertirea.

Cătălin Fotea, preşedintele ramurii Panduri, este de meserie dulgher şi s-a convertit când avea 19 ani. Din spusele sale, provine dintr-o familie de creştini nepracticanţi; totuşi, tatăl lui le citea copiilor din Biblie timp de o oră în fiecare seară. Înainte să îmbrăţişeze religia mormonă, preşedintele Fotea practica boxul şi culturismul şi ducea o „viaţă de stradă” ce implica beţii, bătăi şi mersul la „fetiţe”. Pe antebraţe are urme de tăieturi şi  de arsuri cu ţigara care certifică acest tip de viaţă.  Preşedintele Fotea spune că la un moment, viaţa de cartier nu l-a mai mulţumit. Punctul critic îl reprezintă momentul când împreună cu majoritatea prietenilor săi a fost reţinut de poliţie în urma unui scandal.

N-am cunoscut Biserica atuncea. Simţeam că nu mă mai contopesc cu lucrurile pe care le făceam. Nu ştiu, poate că Dumnezeu a lucrat cu inima mea, poate a vrut să-mi arate că poate a venit momentul să fac o schimbare în viaţa mea.

Fratele său a fost primul care s-a convertit după ce a găsit un fluturaş al SZU şi a participat la adunările Bisericii. Misionarii care îl vizitau pe fratele său l-au convins şi pe preşedintele Fotea, care la acel moment cerceta posibilitatea aderării la Martorii lui Iehova sau la baptism, să îmbrăţişeze principiile moralităţii mormone.

Misionarii ăia când veneau acasă mă invitau şi pe mine la discuţii. Eu purtam cercel atunci, aveam plete, trei lanţuri, inele... Nu mă vedeam eu acolo băiatul îmbrăcat la cămaşă şi cu cravată şi potolit. Nu prea mă vedeam. Dar ei mi-au vorbit despre Cuvântul de înţelepciune. […] În cea mai mare măsură ei aveau dreptate. Au continuat discuţiile cu fratele meu, mă invitau mereu şi, la un moment dat mi-a fost ruşine să mă mai duc să particip la discuţie cu cercel, cu aşa. Şi zic, băi, mă simţeam jenat. M-am îmbrăcat aşa, într-o cămaşă şi zic, băi, să stau şi eu acolo. Mi-au împărtăşit principiile despre standardele bisericii. Eu, în inima mea, simţeam că lucrurile alea sunt atât de importante pentru un tânăr. Eu am simţit că ar fi bine pentru copiii mei ca să trăiască aşa. […] Dacă toată lumea ar trăi lucrurile astea n-ai mai vedea atâta copii drogaţi morţi la supradoze, copii care fug de acasă, care nu găsesc pace şi sprijin, dragoste şi alinare în familia lor.

La fel ca preşedintele Doru, şi preşedintele Fotea spune că a primit o revelaţie divină tot în urma stăruinţei în rugăciune, însă nu o descrie la fel de detaliat, iar impresia e că vorbeşte despre revelaţie pentru că aşa se cuvine.

[…] în timp ce eu aveam acest sentiment de regret faţă de păcatele mele pentru că...erau multe, când eu m-am rugat despre Cartea lui Mormon şi Joseph Smith am simţit... Pentru mine lucrurile au fost clare şi o lumină mi-a umplut mie inima şi o fericire care mi-a lărgit mie pieptul şi sufletul şi am simţit cum mie Dumnezeu mi-a... Şi când eu eram foarte concentrat în rugăciunile mele să zic Doamne, Joseph Smith a fost un profet adevărat, oare el a restaurat, oare toate lucrurile pe care le simt în inima mea sunt adevărate? Am simţit cum Dumnezeu mi-a răspuns prin... nu ştiu, este o pace covârşitoare care te face să te simţi... fulg. Şi zic, uau, niciodată n-am mai simţit lucrul ăsta. 

Fratele Marin Iachimov este economist, dar a renunţat acum 10 ani la slujba într-o firmă din Bucureşti în favoarea unui post de dascăl la Biserică, unul dintre puţinele posturi plătite în SZU. Fratele Iachimov povesteşte că s-a născut în oraşul Briceni din Republica Moldova, pe atunci parte a Uniunii Sovietice, într-o familie de medici atei şi că înainte să devină membru al SZU nu fusese botezat în nici o religie. A descoperit o Biblie la bunica sa pe când avea 13 ani şi o citea pe ascuns. După terminarea liceului a venit în Bucureşti şi a intrat la Academia de Studii Economice. Aici a intrat în contact pentru prima dată cu religia mormonă, când, la invitaţia unei rude, le-a servit drept interpret de limba rusă unor misionari umanitari americani care vizitau Ucraina. A fost impresionat de învăţăturile misionarilor şi le-a cerut adresa bisericii din Bucureşti. Câteva luni mai târziu, când de-abia împlinise 20 de ani, Marin Iachimov s-a botezat în rândul mormonilor.

Fratele Iachimov e singurul dintre cei trei care pune convertirea sa în contextul moral al anilor '90 şi spune că afilierea la SZU i-a oferit rânduiala” pe care o căuta ca alternativă la dezordinea şi decăderea morală pe care a adus-o tranziţia Republicii Moldova. 

Eu vedeam că cum era societatea nu era corect. Pe de-o parte îmi convenea, că era libertate, cui nu-i place la adolescenţă libertatea? Dar pe de altă parte mă gândeam, bine, libertate, da, dar totuşi trebuie să fie şi ceva diferit. Trebuie şi restricţie, trebuia să fie un anumit principiu. Noi am ieşit din totalitarism la democraţie fără nici un principiu, toţi erau debusolaţi. Până a venit democraţia, să trăieşti conjugal fără căsătorie, asta a fost tabu şi în doi ani aceasta este bine. Dar nu a existat nici un principiu care să explice de ce este bine şi de ce este tabu. Nu exista o explicaţie logică a acestor lucruri. Atunci a început căutarea. Eu căutam un adevăr care eu nu trebuia să-l pun la îndoială. [...] Şi fiind în căutarea acestor lucruri eu m-am întâlnit cu nişte misionari umanitari care aduceau ajutor umanitar în Ucraina. M-a invitat un verişor de-al meu să traduc pentru ei. Ei fiind din Biserica aceasta am vorbit puţin despre religie. M-a surprins cât de mult se asemănau principiile mele cu ce spuneau ei. Am cerut pe urmă adresa, dacă este în România o misiune a acestei Biserici, au aflat-o, mi-au dat-o, am venit încoace, am căutat misionarii şi aşa m-am alăturat Bisericii.

Un model fenomenologic al traseului convertirii la mormonism, aşa cum reiese din istorisirile intervievaţilor, ar nota preexistenţa unei educaţii religioase, relocarea sau dezrădăcinarea viitorului convertit urmată de o viaţa dusă sub influenţa viciilor, o criză identitară şi morală, căutarea echilibrului fie în sânul religiei tradiţionale, fie în ritualurile altor confesiuni, descoperirea mormonismului (punct în care influenţa misionarilor joacă un rol foarte important) şi îmbrăţişarea unui alt standard de moralitate după oficializarea convertirii prin botez. O formă similară a acestui parcurs se regăseşte şi în istoriile scrise de muncitorii şi ţăranii ruşi convertiţi la baptism la începutul secolului al XIX-lea (Coleman, 2002).

Am observat că mormonii tind să-şi structureze naraţiunea după cum scrie la pravilă. Istorisirile lor par să ilustreze definiţia pe care o dă convertirii Cartea lui Mormon. Interlocutorii mei mormoni spun că au început să caute credinţa înainte de contactul cu SZU, că misionarii şi Cartea lui Mormon le-au deschis ochii şi că au cumpănit beneficiile şi dezavantajele pe care le-ar putea aduce convertirea înainte să se boteze, că au avut o revelaţie divină şi că aderarea le-a adus în viaţă numai bucurii. În plus, cel puţin o dată în timpul interviurilor, fiecare dintre cei trei bărbaţi mi-au oferit citatul din profetul Moroni (10:4), pe care l-am menţionat la începutul acestei secţiuni. Aceeaşi tendinţă de racordare a discursurilor convertiţilor la dogmă  o remarcă şi sociologul James Beckford (1978), care, analizând istorisirile despre convertire ale Martorilor lui Iehova din Marea Britanie în anii '70, notează că discursurile acestora reflectă întocmai politicile Mişcării Turnului de Veghere.

 

Strategii verbale şi scripturale pentru convertire

După cum reiese din istorisirile de mai sus, dobândirea credinţei nu este strict rodul eforturilor personale. Agency-ul misionarilor, lectura textelor religioase şi comunicarea directă cu divinitatea ocupă un rol important în naraţiunile celor trei mormoni.

Misionarii sunt un fel de forţe de elită ale Bisericii, ei sunt principalele vehicule ale propovăduirii religiei mormone şi, subsecvent, al convertirii noilor adepţi. Bărbaţii pleacă în misionariat când împlinesc 19 ani, femeile când ajung la vârsta de 21 de ani şi trebuie să fie necăsătoriţi. Prescriptul celibatului nu vine din raţiuni de puritate – mormonii nu conceptualizează căsătoria drept răul necesar de care vorbeşte apostolul Pavel (Corinteni 7:9), ci ca un bine absolut necesar vieţii în Împărăţia Celestială – ci din dorinţa de a evita despărţirea unui cuplu şi din obligativitatea ca misionarii să se concentreze exclusiv la activitatea de prozelitism. Din acest motiv, misionarii nu au voie să aibă întâlniri amoroase, au acces la Internet o singură dată pe săptămână ca să le scrie părinţilor, iar telefonul îl pot folosi doar de două ori pe an, de Ziua Mamei şi de Crăciun.  Înainte de plecarea în misiune, tinerii învaţă limba ţării în care îi trimite Biserica (nu au posibilitatea să-şi aleagă destinaţia). Fiecare zi a misionarilor este dedicată acestui scop: se trezesc de la 6.30 dimineaţa, fac exerciţii fizice pentru jumătate de oră, studiază apoi individual şi împreună Scripturile, iar între 10 şi 10.30 îşi exersează cunoştinţele de limba română pe care, am observat, ajung să o stăpânească foarte bine, apoi merg pe stradă sau bat la uşile apartamentelor din blocuri ca să le vorbească oamenilor despre mesajul Evangheliei restaurate.

Misionarii mormoni fac o distincţie foarte clară între cei care sunt dispuşi să-i asculte şi cei care nu.

De obicei, nu vor să ştie nimic. Persoana obişnuită spune „sunt ortodox, nu vreau să ştiu nimic” […] Sunt şi oameni care ne acceptă, care sunt bucuroşi să înveţe mai multe despre Isus Hristos, care caută ceva şi vor să facă ceva mai mult cu viaţa lor, care vor să-şi îmbunătăţească relaţia cu Dumnezeu şi să aibă sens în viaţa lor. (elder Lyon din Vermont, SUA şi elder Herrick din Ontario, Canada.)

În cazul celor din urmă, există o probabilitate cât de mică, să se prindă în jocul discuţiilor şi lecturilor religioase cu finalitate în convertirea la Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Pentru aceasta, aşa cum subliniază misionarii, trebuie să înveţe mai multe despre Isus Hristos”. Cei din a prima categorie, sunt aproape pierduţi cauzei. Interesul principal al misionarilor e să facă pe cât mai mulţi să-i asculte.

Ţinuta vestimentară pe care sunt obligaţi să o adopte - costum, cămaşă albă, cravată şi ecuson -  face parte din arsenalul de convingere al misionarilor.

Ca misionari, avem un mod specific de a ne îmbrăca. Purtăm cămaşă albă şi cravată şi costum în lunile mai reci ale anului pentru că trebuie să arătam profesionişti şi business-like, să arătăm respectabili. Dacă m-aş îmbrăca în jeans şi cu un tricou murdar, şi mai puţină lume m-ar asculta pe stradă. ( elder Herrick, misionar din Canda)

Să ne amintim în context de povestea preşedintelui Fotea care spune că şi-a scos cerceii şi a îmbrăcat o cămaşă pentru că-i era ruşine să se prezinte misionarilor îmbrăcat vulgar...

Cursurile de limba engleză[14] pe care le oferă gratuit la capelă sunt printre cele mai fructuoase metode de captare a atenţiei; de fiecare dată când am vizitat capela în zilele de curs am întâlnit cel puţin cinci-şase amatori de limbi străine. Cursurile sunt promovate tot de misionari care distribuie fluturaşi prin oraş. Pe respectivii fluturaşi nu există nici o referire la mormoni; este indicată doar adresa, nu şi natura religioasă a clădirii. Strategiile de captare sunt mult mai variate. De pildă, într-o zi i-am găsit pe misionari aşteptând în poarta capelei lângă două tarabe deasupra cărora trona un anunţ scris cu pixul pe o bucată mare de carton: „Noi te învăţăm cum să renunţi la fumat”. Tarabele improvizate din mese scoase din capelă erau, desigur, pline de cărţi religioase. Un alt exemplu din aceeaşi sferă a abordării pe teme practice, laice, îl reprezintă o broşură pe care am primit-o în primele zile pe teren şi care, sub titlul „Cum să înfrunţi problemele financiare”, vorbeşte despre necesitatea economisirii lunare a unei părţi din venit şi a stocării de apă şi conserve de hrană pentru zile negre.

Într-una din zile i-am însoţit pe elder Lyon şi pe elder Herrick pe traseul lor în zona Casei Poporului şi am avut ocazia să-i văd la lucru. Cartea lui Mormon sub braţ, un rucsac plin de broşuri frumos colorate de pe coperta cărora priveşte blajin Isus Hristos sunt echipamentele auxiliare de care misionarii nu se despart niciodată. Nu abordează niciodată femei singure şi nici copii, pentru că „ar fi ciudat”. Nu intră în vorbă nici cu tinerii care se ţin de mână pe stradă pentru că „probabil merg la o întâlnire şi nu au chef să audă despre Hristos”. De regulă, intră în vorbă cu bărbaţi în concordanţă cu ethosul patriarhal al mormonilor. Din motive evidente, când cutreieră scările de bloc bătând la uşi, selecţia este mai puţin riguroasă.

Voi relata în continuare cum s-a desfăşurat o conversaţie cu un bărbat între două vârste abordat pe stradă. Misionarii l-au oprit să-i propună să discute despre Isus Hristos, dar bărbatul a refuzat, motivând că este grăbit. Misionarii au sugerat să stabilească o întâlnire la o dată viitoare, bărbatul le-a răspuns că nu este din Bucureşti şi a dat să plece. Atunci, unul dintre misionari l-a întrebat dacă are familie şi copii, iar bărbatul s-a oprit şi a spus că are doi băieţi. „Să vă trăiască”, a replicat, idiomatic, elder Lyon şi, imediat, din geanta lui s-a ivit o broşură galbenă, în limba română, despre valorile familiei pe care le promovează SZU. Punct lovit: bărbatul a luat-o, a frunzărit-o şi apoi i-a dat misionarului numărul lui de telefon după care şi-a văzut de drum. Misionarii sunt mulţumiţi, dar rezervaţi. De multe ori, când sună să stabilească întâlniri, cei care le-au dat numerele de telefon nu mai răspund sau, când misionarii vin la întâlnire nu le deschid uşa sau îi refuză pretextând că sunt ocupaţi.

Broşurile pe care le distribuie cu generozitate sunt un soi de prelungiri ale discursului verbal al misionarilor. Aceste broşuri contrag învăţăturile mormone în cuprinsul a câtorva pagini ilustrate cu fotografii colorate înfăţişând familii mormone zâmbind fericite şi scene biblice avându-i drept protagonişti pe Isus Hristos şi pe profetul Joseph Smith. Raportul dintre imagine şi text este 1:1. Pe verso e scrisă adresa capelei Panduri, numărul de telefon al unui misionar şi ora de începere a slujbei de duminică; broşura e în acest fel şi o invitaţie scrisă şi personalizată.

Broşurile sunt scrise într-un limbaj accesibil marcat de oralitate. Mormonii sunt convinşi că pot să traducă orice în orice limbă graţie revelaţiei Duhului Sfânt. Este vorba de aceeaşi inspiraţie divină care i-a facilitat lui Joseph Smith să traducă în engleză Cartea lui Mormon scrisă în limbile pierdute ale iarediţilor şi nefiţilor, descendenţii popoarelor creştinate de însuşi Isus Hristos în timpul vizitei pe care, aşa cum ne învaţă Cartea lui Mormon, a întreprins-o pe continentul american cândva între Înviere şi Înălţare. Textul acestor broşuri este, de regulă, structurat sub forma verbală întrebare-răspuns: „Ce este planul salvării?”, „Care este scopul meu în viaţă?”, „unde voi merge în această viaţă” (broşura intitulată Planul Salvării), „Ce este Evanghelia lui Isus Hristos?”, „De ce trebuie ca eu să fiu botezat(ă)?” (broşura „Evanghelia lui Isus Hristos”), „Biserică şi credinţă. De ce sunt importante(broşura „Trăieşte, Crede, Fii fericit”). Răspunsurile vin sub forma unor versete din Biblie şi din Cartea lui Mormon puse în chenar. Ultimele pagini ale broşurilor sunt dedicate unor formulare pentru studiu suplimentar cu întrebări deschise sub care sunt indicate pasajele adecvate din Scripturi. Adresările din text sunt la persoana a doua, singular sau plural: „dumneavoastră sunteţi făcut(ă) dintr-un trup spiritual […] şi dintr-un trup fizic”. La fel de interesantă din acest punct de vedere al conversaţiei scrise dintre Biserică şi ascultătorul/cititor neiniţiat este şi coperta din spate a broşurilor care începe cu întrebarea „Ce trebuie să fac?” şi continuă cu recomandarea „Citiţi Cartea lui Mormon. Pasaje recomandate...”.

Strategiile de convertire pe care le angajează misionarii indică o juxtapunere a oralităţii cu textul scris. Adresarea directă din broşuri sugerează dialogul între divinitate şi cititor şi stabilirea unei relaţii personale, nemediate cu Dumnezeu. Raportul dintre retoricile scrise şi cele orale este dezechilibrat în favoarea primului tip. Cartea lui Mormon reprezintă o lectură obligatorie înainte de botez, iar cititul este o îndeletnicire pe care Biserica o încurajează asiduu în timpul şcolii de duminică, dar şi în timpul „serilor în familie” când mai mulţi membri ai congregaţiei se adună la domiciliul unei familii ca să citească în grup din Scripturi.

 

Antropolog de convertit

De fiecare dată când am deschis, în varii medii sociale din Bucureşti, subiectul mormonilor - şi am făcut-o foarte des de la începutul cercetării de teren -  invariabil prima reacţie a fost interogaţia pe un ton la intersecţia dispreţului cu zeflemeaua: „care, ăia cu ecuson în piept şi cu cămaşă albă care tot umblă prin oraş şi te ţin de vorbă?”. Răspundeam de fiecare dată la această sinecdocă reducţionistă  lansându-mă într-o peroraţie presărată cu argumente istorice şi teologice despre relevanţa antropologică a mormonismului. Din această cauză, nu de puţine ori, prietenii mei m-au suspectat ă m-am convertit; mama chiar s-a îngrijorat pentru viitorul meu. Aveam să realizez mai târziu că această percepţie era catalizată de faptul că diferenţele dintre discursul pe care-l adoptam şi discursul interlocutorilor mei mormoni deveniseră foarte subţiri. Bref, vorbeam ca un mormon, asta deşi convingerile mele despre religie sunt inspirate de Feuerbach şi Marx, nu de dogma creştină.

Antropoloaga Susan Harding povesteşte o experienţă asemănă-toare de pe terenul ei, centrat pe fundamentalismul baptist din America. Plecând de la o întâlnire prelungită cu un reverend, Harding a fost pe punctul să aibă un accident de maşină şi s-a trezit întrebându-se ce vrea Dumnezeu să-i transmită prin acea întâmplare. Cuvintele reverendului pătrunseseră în exprimarea ei, iar de aici antropoloaga conchide că, din moment ce un indicator al convertirii e reprezentat de internalizarea şi reproducerea discursului religios, convertirea e dependentă de dispoziţia de a asculta cu seriozitate învăţăturile religioase, chiar şi la îndemnul demersului etnografic (Harding, 1987: 169). În cazul lui Susan Harding, factorul decisiv a fost retorica reverendului care, pe parcursul conversaţiei lor, a jonglat retoric astfel încât să se prezinte pe el drept sufletul salvat şi pe interlocutoare drept sufletul păcătos care poate fi mântuit dacă va urma aceeaşi cale.  Eu am ajuns să vorbesc ca un mormon pentru că ajunsesem să ştiu cum vorbeşte un mormon, după discuţii lungi cu misionarii şi lecturi cu pixul în mână a Cărţii lui Mormon.  Aceasta este mărturia mea asupra puterii de convingere a retoricilor misionarilor şi a lecturii textelor religioase.  Nu m-am convertit de-adevăratelea, aşa că nu spun toate acestea în numele lui Isus Hristos...

 

Botezul, contractul cu Hristos

Am avut ocazia să fiu martorul unui botez la capela Panduri cu prilejul Conferinţei Districtuale care-l avea ca invitat pe un mormon din Brazilia, membru al Autorităţilor Generale. Sora M. este septuagenară şi recunoaşte că nu a citit în întregime Cartea lui Mormon. Într-un fel, botezul ei a avut un dublu rol interpretativ, de ritual de trecere propriu-zis şi de afişare a succesului Misiunii în România în faţa unui personaj înalt din conducerea confesiunii.

Botezul Sorei M. era programat la ora 11, imediat după intonarea ultimului imn din adunarea duminicală. La întâlnirea specială prilejuită de Conferinţă, sala de slujbă care are aproximativ 200 de locuri era plină, chiar se aduseseră scaune în plus. La botez însă, de-abia dacă au mai rămas 30 de credincioşi. Ceremonia urma să aibă loc într-o încăpere de la parter, special amenajată în acest scop între toaleta bărbaţilor şi cea a femeilor. Uşile glisante din plastic dezvăluie o cameră mică, pavată cu dale de marmură roşcată în fundul căreia, în spatele unei balustrade din oţel, e un bazin umplut pe jumătate cu apă. Pereţii camerei de botez sunt zugrăviţi în alb, iar camerei îi lipseşte orice podoabă care ar putea indica natura sacră a acestui loc. În bazin a coborât un misionar fără pantofi şi înveştmântat în alb. După câteva momente, Sora M., îmbrăcată într-un soi de halat închis la spate cu un fermoar, alb de asemenea, a coborât şi ea cele câteva trepte ale bazinului în apa ce-i ajungea până la brâu. Cu mâna dreaptă ridicată ca la jurământ, misionarul a spus cu glas tare numele întreg al neofitei şi cuvintele "Fiind împuternicit de Isus Hristos, eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin". Apoi a scufundat-o pe femeie în apă, pe spate, şi a ridicat-o imediat. Sora M. mai trebuie să fie confirmată ca membră a Bisericii după o săptămână. Confirmarea se face tot ritualic, de către un preot, prin aşezarea mâinilor pe capul proaspetei convertite în semn de binecuvântare.

În religia mormonă, botezul reprezintă actul ritualic ce marchează trecerea de la statutul de "simpatizant" la cel de "membru al Bisericii". Practic, e singura dramatizare veritabilă a procesului de convertire la mormonism, iar importanţa ei în economia convertirii este totuşi scăzută. Puţină lume a fost interesată să asiste la ritual, ceremonia a durat doar câteva minute[15], iar botezul însuşi a fost un accesoriu al adunării duminicale obişnuite. Mormonii ţin foarte puţin la dramatizările colective, nici vorbă de spiritualitate colectivă extatică la slujba de împărtăşanie sau la botez. De aici rezultă două caracteristici importante ale religiei mormone pe o are în comun cu baptismul fundamentalist despre care scrie Harding (1987) sau cu penticostalii sicilieni (Cucchiari, 1988) faptul că spiritualitatea nu se experimentează colectiv, ci este văzută drept relaţie individuală, personală, între credincios şi Dumnezeu şi faptul că realitatea spirituală este arareori transmisă prin mesaje non-lingvistice. Acest din urmă aspect se poate observa punând în balanţă durata scurtă a ritului de împărtăşanie sau a celui de botez pe de-o parte şi numărul mare al adresărilor individuale din timpul adunărilor şi importanţa pe care o atribuie mormonii cititului din Scriptură pe de altă parte.

E nepotrivit, dar vine [de] atât de departe încât nu-li mai are rost în ziua de azi. Lumea a evoluat, ştii. Dar noi nu vorbim despre lucrurile alea. Şi, în general, nu ne place să aducem critici la adresa altor religii. (Preşedintele Vasile Doru)

Sau:

În Republica Moldova în această vară era un panou unde Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi prim-ministrul. Şi era frumos. Şi acolo Patriarhul spune tradiţie, iubire şi muncă. Eu, cel puţin, credeam că acolo trebuia să fie scris credinţă, nu tradiţie. Dar a fost scris corect, pentru că aceasta defineşte Biserica Ortodoxă. Este tradiţie şi e mândră de asta. Nu neapărat toată tradiţia e rea, dar tradiţia nu înlocuieşte credinţa şi declaraţia este nu credinţa, ci tradiţia ne salvează pe noi. Noi încercăm să scoatem tradiţia din toate lucrurile. (Fratele Marin Iachimov)

Tradiţionalismului şi formalismului instituţional al Bisericii Ortodoxe, aspecte pe care le consideră piedici în calea progresului relaţiei personale cu Dumnezeu, mormonii îi opun caracterul modern (un mormon spune că a şedea pe bancă în timpul ceremoniilor, spre deosebire de statul în picioare în bisericile ortodoxe, permite acordarea unei atenţii mai mari spiritualităţii pentru că elimină gândul la durerea de picioare) şi democratic al confesiunii lor.

Din momentul intrării în Biserică eu aveam posibilitatea să slujesc. Eu aveam ceva de făcut în biserică. În celelalte Biserici, totul era profesionalism. Adică numai anumite persoane sunt destinate să facă anumite lucruri. Predică doar o persoană, învaţă doar o singură persoană. […] Eu pot să progresez cât de mult vreau eu, nu există restricţii de parohie, de bani, de clădire, de nu ştiu ce. Nu există nimic. Sunt eu, Dumnezeu şi slujirea. Şi acesta este progresul nelimitat. Orice altă religie te delimitează din start din progres prin forme administrative sau alte lucruri. (Fratele Marin Iachimov)

Referindu-se la botez, fratele Iachimov, cel care mi-a servit cel mai des drept vademecum prin teologia mormonă, asociază ritualul botezului parafării unui contract. „Asta e rânduiala, este semnarea contractului. nduiala este cu semnătură”. Metafora cu iz economic sugerează multiplicitatea etapelor convertirii. Semnătura este o simplă formalizare, datele acordului au fost stabilite anterior, iar semnarea implică drepturi (posibilitatea intrării în Împărăţia Celestială) şi obligaţii noi (îndurarea până la sfârşit) pentru convertit. 

 

„Înainte trăiam ca un om din restul lumii”[16]

Un aspect comun al istorisirilor despre convertire ale mormonilor din Bucureşti este accentuarea caracterului radical al transformării pe care o aduce convertirea. Tonurile gri ale vieţii preconvertire se pastelează odată cu intrarea în SZU.

Eu mă simt ca peştele în apă acum. Dacă până atunci mă simţeam ca peştele în acvariu. Am reuşit să ies din Republica Moldova să fiu undeva... este puţin Vest faţă de mentalitatea din Republica Moldova, mă simţeam ca într-un acvariu. Acum mă simt ca într-un ocean. Sunt distanţe enorme de parcurs, fără ca nimeni să mă limiteze pe mine, gândirea mea, slujirea mea (Fratele Marin Iachimov).

Sau:

Pot să spun că biserica a adus foarte multe binecuvântări în viaţa mea. Eu de profesie sunt tâmplar, dar eu am văzut cum Dumnezeu ne-a dat nouă bunăstare în familia noastră şi binecuvântare. Şi Dumnezeu nu ştiu cum reuşeşte dar ne ajută pe noi ca noi să avem belşug de hrană în aceste timpuri care... vedem. Şi tâmplar în România nu este ca şi cum ai fi tâmplar în Canada sau în Anglia. Dar văd că Dumnezeu nouă ne dă bunăstare în familia noastră. (Preşedintele Cătălin Fotea)

Adeziunea la SZU e însă de ajuns pentru rezolvarea convertirii. Dobândirea credinţei nu oferă eo ipso pe tavă cheile Împărăţiei Celestiale.

[La] Noi, credinţa înseamnă că trebuieşte acţiune. Este belief şi faith. Faith este believe in action. În română nu pot să delimitez acest lucru" ( Fratele Marin Iachimov)

După cum reiese din citatul anterior, pentru mormoni, a crede şi a face nu sunt disociabile. Transformarea spirituală trebuie susţinută (şi afişată) prin comportament. Abaterea de la normele de conduită pot atrage autosuspendarea din Biserică a credinciosului sfâşiat de crize morale. Preşedintele Fotea povesteşte, că sora lui a renunţat să mai participe la adunările duminicale pentru că şi-a reluat obiceiul fumatului şi şi-a motivat decizia spunând că se simţea ipocrită. Biserica are metodele ei de îndreptare a celor rătăciţi, fie prin convocarea la discuţii cu preoţii, fie prin suspendarea permisului de templu sau prin întârzierea acordării acestuia pentru o perioadă ce depinde de gravitatea păcatului[17].

Comportamentul social se modifică pentru convertitul la mormonism şi antrenează reconceptualizarea sinelui şi a celorlalţi prin lentila noii viziuni asupra lumii adoptate. Din această perspectivă, Salvatore Cucchiari, exeget al cultului penticostal în Sicilia, descrie convertirea drept o întâlnire „creativă şi constitutivă” cu religia, episod marcat de formarea unei „noi conştiinţe, a unei noi fiinţe sociale şi a unei relaţii noi cu sacrul” (1988: 417-418). Plăsmuirea acestei noi fiinţe sociale duce la anularea sau transformarea relaţiilor sociale laice, mai ales ale acelora asociate practicilor interzise cum sunt fumatul şi consumul de alcool (Wanner, 2006:12-13). Necesitatea reconceptualizării relaţiilor sociale după convertire este ilustrată de cuvintele şefului ramurii Panduri în timpul unei predici:

Atenţie la prietenii pe care ni-i alegem, la limbajul pe care-l folosesc. […] Dacă voi nu vreţi să respectaţi standardele mele, e treaba voastră. Suntem colegi, dar până aici. (preşedintele Cătălin Fotea)

Convertirea pune presiune şi pe relaţiile de familie. Riscul respingerii este mare, aşa cum a aflat Preşedintele Doru pe care trecerea la mormonism l-a costat definitiv relaţia cu fratele său, preot ortodox. Un alt aspect social al convertirii la mormonism şi al comportamentului ţinut în limitele prescripţiilor este prejudecata cu care se ciocnesc adesea mormonii şi care provine, într-o mare măsură, din percepţia publică a „sectarilor” drept devianţi (Hampshire şi Beckford, 1983). De pildă, un membru al Bisericii povesteşte că toţi angajaţii din firma în care a lucrat s-au opus angajării sale pentru că „nu vroiau să lucreze lângă un mormon”, iar Preşedintele Fotea spune că şi-a pierdut toţi prietenii pe care îi avea pentru că „au zis că m-am dat cu mormonii ăia, cu sectarii”. Cea mai extremă dovadă a percepţiei publice în Bucureşti faţă de mormoni provine însă de la doi misionari care mi-au povestit că un copil (a ten year old) i-a ameninţat cu cuţitul chiar în faţa capelei, acuzându-i că „momim copiii cu jucării în biserică şi apoi îi omorâm”.

 

Concluzii

Convertirea e unul dintre conceptele cele mai volatile ale antropologiei religioase din pricina complexităţii acestui proces care nu e o simplă problemă de afiliere, ci un proces multifaţetat care antrenează transformarea viziunii asupra lumii şi a vieţii sociale a convertitului. Am încercat în acest articol să surprind traseul devenirii pe care îl parcurg mormonii din Bucureşti analizând istorisirile convertiţilor şi interacţiunile misionarilor cu potenţialii adepţi.

Naraţiunile convertiţilor vorbesc despre o educaţie religioasă preexistentă descoperirii Bisericii lui Isus Hristos şi un trecut personal plin de probleme şi dileme morale pe care le rezolvă acceptând salvarea prin acceptarea lui Hristos. O explicaţie simplificatoare s-ar opri aici. Oamenii se convertesc pentru că au avut probleme în familie, pentru că n-au mai suportat să trăiască în viciu, pentru că li s-a urât de viaţa de stradă. O astfel de argumentare are cel puţin două mari lacune. Pe de-o parte, nu ia în considerare contagiunea dintre dogma teologică şi discursul despre convertire. Pe de altă parte, aşa cum demonstrează Max Heirich (1977), circumstanţele traumatizante au o incidenţă la fel de mare şi în rândul celor care nu se convertesc la creştinism. Evenimentele dramatice nu pot fi aşadar explicaţii pertinente, de natură cauzală, ale convertirii; cel mult sunt de natură să mărească probabilitatea ca un individ să asculte cu luare-aminte învăţăturile religioase (Harding, 1987: 168).

Am remarcat totodată importanţa redusă pe care mormonii o atribuie dramatizărilor colective prin comparaţie cu predilecţia pentru cuvântul scris sau vorbit ca temelie a relaţiei individuale cu deitatea. Rezultă de aici că acceptarea, internalizarea şi reproducerea Cuvântului lui Dumnezeu sunt principalele motoare ale convertirii la mormonism. Un rol de netăgăduit îl au aici misionarii care facilitează, prin contact interpersonal, înţelegerea învăţăturilor din Scripturi. Am remarcat în acest context proeminenţa pe care o are în economia convertirii cultura textului scris la mormoni. Accentul pe citit presupune un grad ridicat de alfabetizare în rândul convertiţilor. Din această perspectivă, confesiunea mormonă ar putea fi descrisă drept „elitistă”, ceea ce ar putea explica, într-o oarecare măsură de ce SZU a adunat mai puţini adepţi decât alte culte de provenienţă americană (Martorii lui Iehova, cultul baptist sau cultul penticostal). Preşedintele Districtului Bucureşti spune că 80% dintre membrii comunităţii au absolvit cel puţin studii medii şi că dintre aceştia 30% au studii superioare: recunoaşte însă chiar el că estimarea e făcută „pe genunchi”. Nu am reuşit să obţin date obiective cu privire la studiile membrilor bucureşteni ai Bisericii şi nici date despre ocupaţiile lor profesionale pentru că Misiunea în România nu contabilizează astfel de informaţii, aşa că ipoteza rămâne la stadiul de speculaţie care necesită cercetare.

           

NOTE



[1] Am preluat formularea de pe coperta unei broşuri religioase mormone.

[2] Denumirea oficială a confesiunii religioase. Termenul  „mormon” provine dintr-o poreclă dată membrilor confesiunii în secolul trecut, poreclă derivată de la numele profetului Mormon, pe care mormonii şi-au asumat-o în timp drept denominator individual şi colectiv. Aceştia ţin însă foarte mult la numele oficial dat de profetul Joseph Smith la înfiinţarea Bisericii în 1830. Voi folosi de aici înainte prescurtarea SZU din raţiuni de spaţiu.

[3] În afara a două articole de presă care vorbesc despre ascetismul misionarilor şi despre febrilitatea cu care mormonii scotocesc în arhive ca să-şi realizeze genealogii cât mai detaliate sau a unor referiri pe bloguri în care se înfierează „secta” din pricina „ereziilor” şi „blasfemiilor” dintr-un unghi de vedere ortodox, sursele secundare de informare lipsesc cu desăvârşire. În catalogul Bibibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, termenul de căutare „mormon” trimite la un singur volum, Cartea lui Mormon, scriptura cea mai de preţ a confesiunii. În aceste condiţii, intrarea în teren a fost în orb.

[4] Una se află pe Şoseaua Mihai Bravu şi a fost dată în folosinţă în anul 2000, iar cealaltă, datând din 2005, xe află pe Şoseaua Panduri. Înainte de construirea capelelor, activităţile religioase ale mormonilor se desfăşurau într-un imobil închiriat în zona Eroilor.

[5] Ramura este cea mai mică formă de organizare a unei congregaţii. Când ramurile au peste 200-250 de membri activi, acestea devin episcopii (ward), iar preşedintele de ramură capătă titlul de episcop (bishop). Tot în funcţie de numărul de membri, districtele pot deveni ţăruşi ai Sionului (stakes of Sion) şi, drept urmare, primesc aprobarea şi finanţarea de a construi, în zona geografică pe care o acoperă un templu, clădirea cea mai semnificativă sacramental în religia mormonă.

[6] Acestea sunt Prima Preşedinţie, cu sediul în Salt Lake City, în fruntea căreia se află profetul în viaţă, Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, Preşedinţia celor Şaptezeci, Primul Cvorum al Celor Şaptezeci, Al Doilea Cvorum al Celor Şaptezeci şi Episcopatul Prezidenţial. (Revista Liahona, mai, 2010).

[7] Dintr-o perspectivă comparativă Legea votată de Parlamentul României în 2006 seamănă foarte mult cu cea promulgată în Rusia, fiind totuşi, mai permisivă decât cea din Belarus, spre deosebire de Ucraina, cazuri pe care le discută Catherine  Wanner (2006: 2-10). Drept urmare, Ucraina este ţara din regiune cu cel mai ridicat grad al pluralismului religios.

[8] Art. 6(1) şi 18 (a) şi (b) din  Legea  nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor Art. 6 (1), disponibilă online la http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1661 (accesat la 20.09.2010).  Legea prevede că avizul consultativ este emis de Ministerul Culturii. Reorganizarea guvernamentală din decembrie 2009 a transmis nou înfiinţatului  Secretariatul de Stat pentru Culte sarcina de-a emite aceste avize.

[9] Conform Recensământului din 2002. http://www.insse.ro/cms/files/rpl2002rezgen1/2.pdf (accesat la 20.09.2010)

[10] Un mormon bucureştean mi-a explicat de ce nu numără aici şi ortodoxia, argumentând că între catolicism şi ortodoxie nu sunt diferenţe majore şi că oricând a doua ar putea fi aglutinată de prima.

[11] Potrivit interlocutorului meu aceasta e traducerea corectă din aramaică a cuvântului care desemnează locul unde a promis Hristos că îl va duce pe tâlharul pocăit, iar nu „rai”.

[12] Un membru în viaţă al unei familii poate să se boteze în templu în numele unei rude decedate, iar spiritul rudei decedate – aflat în „închisoarea spiritelor”, un fel de Purgatoriu –, are posibilitatea să accepte sau nu pocăinţa oficială care s-a făcut în numele său. De aici se trage şi febrilitatea cu care mormonii, la încurajarea Bisericii, sapă în arhive pentru a-şi realiza genealogii cât mai detaliate.

[13] La presiunea Congresului american, SZU a abolit poligamia în 1890, iar de la începutul secolului XX, cei care practică poligamia sunt excomunicaţi.  Biserica Fundamentalistă a Sfinţilor din Zilele din Urmă este o sectă care s-a desprins în 1932 din SZU şi ai cărei adepţi practică poligamia. O descriere jurnalistico-etnografică a practicilor fundamentaliştilor mormoni din Hilldale, Utah, se regăseşte în numărul din februarie 2010 a revistei National Geographic România (pp. 36-61).

[14] Dacă există misionari care vorbesc şi alte limbi se organizează şi cursuri de spaniolă sau germană.

[15] Un aspect interesant al botezului e că modifică mai degrabă relaţionarea cu deitatea, în sensul că facilitează exaltarea spirituală, şi nu statutul în Biserică al botezatului. Mormonii se refereau la sora Marcu încă dinainte de botez cu apelativul „soră”, caracteristic, potrivit dogmei, doar membrelor Bisericii. De asemenea, în teorie, liminalitatea se prelungeşte până la confirmarea prin primirea Duhului Sfânt. În practică, Sora Marcu era asimilată unei membre a Bisericii încă din vremea când era doar simpatizantă. Un exemplu din aceeaşi categorie este cel al soţiei preşedintelui Fotea căreia mormonii îi spuneau soră dinainte să fie botezată oficial. Aşadar, nu botezul în face mormon pe individ, ci în primul rând participarea la activităţile comunităţii. 

[16] Citatul provine dintr-un interviu cu preşedintele Cătălin Fotea.

[17] De exemplu, abaterea de la prescripţia sexului premarital se iartă în aproximativ doi ani, estimează un misionar american în vârstă.

 

 

BIBLIOGRAFIE

Beckford, James, A. 1978.  "Accounting for Conversion" în The British Journal of Sociology. Vol. 29. Nr. 2 (Iunie). pp. 249-262.

Cannel, Fenella. 2005. "The Christianity of Anthropology" în The Journal of the Royal Anthropological Institute. Vol. 11, Nr. 2 (Iunie). pp. 335-356.

Coleman, Heather J. 2002. "Becoming a Russian Baptist: Conversion Narratives and Social Experience" în Russian Review. Vol. 61. Nr. 1 (Ianuarie). pp. 94-112.

Cucchiari, Salvatore. 1988. „<Adapted for Heaven>: Conversion and Culture in Western Sicily” în American Ethnologist. Vol. 15. Nr. 3. (August). pp. 417-441.

Hampshire, Annette şi James A. Beckford. 1983. "Religious Sects and the Concept of Deviance: The Mormons and the Moonies" în The British Journal of Sociology. Vol. 34. Nr. 2. (Iunie). pp. 208-229.

Harding, Susan. 1987. "Convicted by the Holy Spirit: The Rhetoric of Fundamental Baptist Conversion" în American Ethnologist. Vol. 14. Nr. 1. Frontiers of Christian Evangelism (Februarie). pp. 167-181.

Heirich, Max. 1977. „A change of Heart: A Test of Some Widely Held Theories about Religious Conversion” în American Journal of Sociology. 83(3). pp. 653-680.

Mauss, Armand L. 1984. "Sociological Perspectives on the Mormon Subculture" în Annual Review of Sociology. Vol. 10. pp. 437-460.

Seggar, J. şi F. Kunz. 1972. „Conversion: Evaluation of a step-like process for problem solving” în Review of Religious. Research. 13(3):178-85.

Snow, David A. şi Richard Machalek. 1984. "The Sociology of Conversion" în Annual Review of Sociology. Vol. 10. pp. 167-190.

--- 1983. „The convert as a social type” în R. Collins (coord.) Sociological Theory. San Francisco: Jossey-Bass. pp. 259-289.

Stromberg, Peter G. 1993. Language and self-transformation: A study of the Christian Conversion Narrative. Cambridge şi New York: Cambridge University Press.

Wanner, Catherine. 2006. "Evangelism and the Resurgenge of Religion in Ukraine". Raport The National Council of Eurasian and East European Research. Disponibil la http://www.ucis.pitt.edu/nceeer/2006_819_19g_Wanner.pdf .

---  2004. "Missionaries of Faith and Culture: Evangelical Encounters in Ukraine" în Slavic Review. Vol. 63. Nr. 4. (Iarna). pp. 732-755.

 

 Înapoi la Cuprins