Bine aţi venit
Pagina principală
ARK of EUROPE
Revista Societatea Reală
Numărul 1/ 2010
Numarul 2 / 2010
Numarul 1 / 2011
Download
Internet Links
Opinii
Contact
Site Map
Cărţi
Admitere sociologie
Forum Societatea Reala
e-mail me


 

GRĂDINAR DE BUCUREŞTI

Grdădinile urbane din cartierul Pajura

 

             Studiul de faţă este rezultatul unei cercetări etnografice desfăşurate în cartierul bucureştean Pajura în lunile septembrie – noiembrie 2009 de către un grup de studenţi la Masteratul de Antropologie din cadrul SNSPA la iniţiativa Space Syntax, una din companiile implicate în dezvoltarea Planului Integrat de Dezvoltare Urbana (PIDU)[1] Bucureştii Noi – Pajura – Chitila – Dămăroaia (ca o continuare a cercetărilor sociologice din cadrul proiectului) şi a unei revizitări a terenului pe care am realizat-o în toamna anului 2010. Informaţiile ce stau la baza lucrării au fost obţinute în urma interviurilor în profunzime cu o parte dintre cei care îngrijesc grădinile din Pajura, cu locuitori ai zonei care nu deţin grădini şi cu administratorii a trei dintre blocurile din imediata vecinătate a grădinilor şi în urma consultării unor site-uri de internet de interes general sau aparţinând administraţiilor publice locale. Rezultatele obţinute în urma cercetării urmau să stea la baza unor propuneri concrete de planuri de devoltare urbană şi de re-amenajare a unui spaţiu public de agrement şi recreere care să răspundă nevoilor şi viziunii locuitorilor cartierului.

Îmi propun în acest text, care are la bază un studiu etnografic, să analizez practicile cele mai importante din grădinile din cartierul Pajura, precum şi modul în care aceste practici private, într-un spaţiu aparţinând de domeniul public, reflectă valorile şi concepţiile utilizatorilor spaţiului, respectiv, şi modul în care acestea sunt receptate de locuitorii din zona învecinată şi alţi actori sociali din zonă.

 

Grădinile din Pajura

Am ajuns în cartierul Pajura din nordul Bucureştiului într-o dimineaţă de început de septembrie 2009, coborând la Dridu, la capătul liniei de troleibuz 86. Cartierul este unul din aşa-numitele cartiere “dormitor” construite la începutul anilor ’60, care, însă, pare să nu fi făcut obiectul acţiunilor de densificare asemeni altor cartiere bucureştene a căror construcţie a început în aceeaşi perioadă. Cele trei tipuri de ansambluri de locuinţe (blocuri de 10 şi respectiv 4 etaje, din care o parte se aflau în plin proces de reabilitare termică, şi vile cu 4 nivele construite în co-proprietate) sunt destul de răsfirate, cu mai mult spaţiu verde decât într-un cartier obişnuit, locuri de joacă pentru copii şi parcări amenajate în spaţiile dintre blocuri, ceea ce contribuie la un grad ridicat de confort al locuirii şi explică în parte ataşamentul evident al locuitorilor faţă de cartier, observat din discuţiile purtate în timpul cercetării.

Am identificat cu uşurinţă cele trei loturi de grădini situate de-a lungul căii ferate ce marchează limita de nord a cartierului (şi pe care le observasem cu ceva timp în urmă din trenul spre Constanţa ce trece pe acest tronson de cale ferată). Deşi grădinile se află pe un teren aparţinând domeniului public, construcţiile vernaculare apărute în cei aproape 30 de ani de folosire privată a terenului şi-au lăsat amprenta asupra peisajului şi ne-au facilitat identificarea loturilor. În afară de gardurile şi porţile metalice care delimitează fie întreg lotul de grădini, fie grădini individuale, pe două dintre loturi există numeroase construcţii vizibile din afara grădinilor – corturi cu mese şi bănci sau scaune, cuşti pentru animale sau locuri amenajate pentru creşterea păsărilor etc. La fel de puţin discrete sunt şi construcţiile cu destinaţie iniţială de garaje aflate pe un teren aparţinând CFR-ului situat între două din loturile de grădini (pentru care utilizatorii plătesc chirie încă de la amenajarea spaţiilor, folosite mai degrabă în prezent ca ateliere sau pentru creşterea păsărilor). Aceste moduri de folosire a spaţiului par cel puţin tolerate de autorităţi, dacă nu chiar recunoscute: căile de acces către două din loturile de grădini păreau recent asfaltate, formalizând astfel două căi informale de acces (în unul din cazuri asfaltul şi bordurile merg însă doar până la capătul grădinilor, după care cărarea continuă neasfaltată), iar în faţa garajelor s-a amenajat un spaţiu destinat parcărilor, lăsând însă suficient spaţiu de acces către garaje. Această situaţie explică probabil şi lipsa de reticenţă a utilizatorilor grădinilor de a ne vorbi despre statutul proprietăţii asupra terenurilor şi neascunderea caracterului ilegal al construcţiilor amplasate în grădini, care au apărut în discuţii încă de la prima întâlnire. Mai puţin suprinzătoare a fost disponibilitatea acestora de a ne plimba prin grădinile lor pentru a ne arăta recoltele şi propriile metode dezvoltate în timp de cultivare a anumitor specii de plante.            

Majoritatea pensionari, “grădinarii” s-au arătat încântaţi de interesul arătat pentru pasiunea lor pentru grădinărit şi locul în care îşi petrec o bună parte din timp de la începutul primăverii până la primul îngheţ, spaţiu care a devenit pentru unii din ei locul preferat de întlânire şi în jurul căruia s-a definit identitatea colectivă a unui grup de locatari ai blocurilor din cartierul Pajura din nordul Capitalei.



Grădinile din Pajura – vedere dinspre calea ferată şi din interiorul lotului B13

 

1. Scurt istoric şi planuri de dezvoltare zonale. Scurt istoric al zonei

Majoritatea celor intervievaţi s-au mutat în Pajura imediat după începerea construirii cartierului la începutul anilor ’60, fiind unul dintre primele mari ansambluri apărute în acea perioadă de intensă dezvoltare şi modernizare a capitalei ca urmare a directivelor Congresului al III-lea al Partidului Muncitoresc Român ce prevedeau dublarea volumului de construcţii din Bucureşti până în 1965. Terenul aparţinuse moşiei familiei Stoicescu[2], moşie ce se întindea până în zona actualului muzeu Minovici, mult dincolo de calea ferată, iar destinaţia sa agricolă iniţială a rămas în memoria primilor locuiori ai zonei:

 

Înainte a fost câmp cultivat, case erau în Dămăroaia... Când am venit era câmp, teren foarte frumos, abia se recoltase ce era înainte” (C.)

Aşa a apărut acest cartier...când am venit noi erau iepuri, ne cântau primăvara cucul, pupăza…

La pod era o baltă, aveam concert de la broaşte când ne-am mutat...se trecea pe pod cu carele, cu caruţa...pe parcurs s-a modernizat, s-a făcut această şosea Poligrafiei până-n Dămăroaia şi din Dămăroaia în b-dul Bucureştii Noi.

 

Apariţia primelor grădini e legată de un decret de la începutul anilor ’80 (pe care însă nu am reuşit să îl identificăm) care impunea transformarea spaţiilor urbane neutilizate în teren agricol. Din relatările celor din zonă, care au avut grădini în acea perioadă, terenul aparţinea fie ADP-ului sau“le dădea Sfatul Popular şi se împărţeau pe bucăţele din fiecare asociaţie de proprietari” (Dna A., administratorul unui bloc din zonă, care avea şi ea una dintre primele grădini).

Din loturile de grădini înfiinţate la începutul anilor 1980 au mai rămas în prezent doar trei loturi situate de-a lungul căii ferate, pe locul unde urma să se construiască strada Băiculeşti, conform planului iniţial al cartierului (a cărei construcţie a fost în mod repetat amânată şi pe care locuitorii zonei o prezintă ca pe o “picanterie” locală drept “strada care nu există”). Grădinile de pe strada Jiului, la capătul liniei 331 au fost desfiinţate în urmă cu 5-6 ani odată cu retrocedarea terenului respectiv (rămas în continuare neutilizat în ciuda zvonurilor despre transformarea sa în locuri de parcare), un alt lot de lângă calea ferată a fost desfiinţat pentru a face loc unei construcţii cu destinaţie de spaţii de locuit şi hotel (pe care mai mulţi dintre locuitorii din zonă îl denumesc “monstrul”, reflectând lipsa de putere în faţa deciziilor autorităţilor pe care o resimt). Grădinile aflate de partea celalaltă a căii ferate, lângă baza de agreement a Laromet-lui şi lângă pepiniera ADP-ului au fost şi ele desfiinţate în urmă cu 3 ani.

 

Planuri de dezvoltare zonale – între intenţii politice şi zvonuri

Soarta grădinilor a stat de la început şi ramâne în continuare sub semnul intenţiilor politice în faţa cărora locuitorii zonei par să se simtă total lipsiţi de reprezentare şi legitimitate, mai ales în privinţa noilor proiecte de construcţii din zonă (deşi oficial Primăria Sectorului organizează consultări publice înaintea aprobării unor astfel de proiecte) după cum relevă datele din studiul sociologic care a stat la baza proiectului de dezvoltare a zonei. Relatările grădinarilor confirmă “În perioada comunistă ne-a obligat să-l luăm [pământul] şi să-l cultivăm”(P.P), iar acum aşteaptă ca autorităţile să ia o decizie în privinţa grădinilor rămase fără să fie consultaţi (“n-avem putere noi, nouă ce-or hotărî aia e”), aşa cum s-a întâmplat şi în cazul celorlalte grădini din zonă. Măsurile autorităţilor sunt percepute ca fiind arbitrare şi abuzive:

 

Lângă şcoală şi benzinărie erau tot terenuri de zarzavat...nu ştiu prin ce mister s-a renunţat la ele, sub presiune s-a renunţat la ele

 

sau au un iz de legendă locală:

 

Aveam o grădină în spate, până acu 6 ani…o grădină de zarzavat pe pământul fabricii Dacia…era noroi mult…dar aveam porumb, fasole, cartofi…aveam puţ, apă trasă când au venit de la primărie să desfiinţeze…cu oi, cu capre, le-au dat drumul…aveam fasolea înflorită  (locatară Pajura, 86 ani)

 

Lipsa de legitimitate în faţa autorităţilor ţine în primul rând de statutul incert al proprietăţii asupra terenului pe care sunt amplasate grădinile - deşi terenul destinat iniţial grădinilor ţine de Administraţia Domeniului Public. Acestea s-au extins încă de la început şi pe banda de siguranţă de 20 de metri de o parte şi de cealaltă a căii ferate, care aparţine CFR-ului (spaţiul de protecţie şi pe care există o interdicţie de a construi altceva decât spaţii utilitare feroviare fără acordul CFR-ului şi al Ministerului Transportului, întinzându-s până la 100 m de la calea ferată şi cuprinde întreaga zonă cu grădini). Caracterul ilegal, recunoscut şi asumat, al construcţiilor aflate pe teren (“nu dă apă decât la adrese, aici nefiind terenul nostru, neavând construcţii pe teren, numai la construcţii dă…noi suntem ilegali aici cu construcţiile pe care le-avem”) amână încercările grădinarilor de pe lotul B13 de a pune în aplicare o aprobare deja obţinută de a lua apă de la hidroforul unei unităţi de pompieri din zonă pentru a uda grădinile: “avem o hârtie, avem o aprobare dar aşteptăm să vedem dacă ne demolează sau nu”. Majoritatea grădinarilor cu care am vorbit şi-au exprimat intenţia de a cumpăra loturile respective de pământ şi a legaliza statutul de proprietate asupra acestor terenuri în cazul în care acest lucru ar fi posibil, sau ar apela la legea uzufructului care le-ar permite să obţină dreptul de proprietate pe terenurile pe care le folosesc fără întrerupere de mulţi ani. Pe cât de convinşi par că astfel grădinile şi-ar relua pe deplin în acest caz funcţiile de odinioară, pe atât de neîncrezători se arată în privinţa punerii în practică a unui proiect care să le dea drept de proprietate asupra grădinilor şi aşteaptă ca măcar situaţia apei să se rezolve: “nouă dacă ne-ar da apă aicea, iarăşi ar înflori tot, dacă ne-ar asigura apă”.

În afară de sentimentul de lipsă de consultare şi reprezentare în faţa autorităţilor, în ceea ce priveşte proiectele mai mari de construcţii din zonă, locuitorii cartierului şi administratorii blocurilor din zonă par să fie mulţumiţi de iniţiativele autorităţilor locale precum  reabilitarea termincă a blocurilor, amenajarea locurilor de parcare, a unui loc de joacă pentru copii şi reamenajarea spaţiilor verzi. Multe dintre iniţiative, inclusiv recenta înfiinţare a unui Club al Pensionarilor, fac parte chiar din Planul Integrat de Dezvoltare Urbană Bucureştii Noi – Pajura – Chitila – Dămăroia, care poate fi consultat pe internet[3] şi pe marginea cărora se organizează dezbateri publice periodice, însă aceste proiecte nu par să fie cunoscute de către cei intervievaţi, inclusiv aministratorii de bloc care au şi discutat direct cu reprezentanţii Primăriei Sectorului 1. Planurile de dezvoltare a zonei par să rămână pentru ei doar la nivel de zvonuri contradictorii: “o să continue strada Băiculeşti, că nu există”, “mâine o construiesc de 30 de ani”, “am auzit că o buclă a autostrăzii spre Braşov o să treacă şi pe la noi”, “o să facă locuri de parcare”.

 

 

2. Practici în grădinile din Pajura

Mă voi referi în cele ce urmează la practicile cele mai răspândite de pe cele 3 loturi de grădini din cartierul Pajura, fără să îmi propun o inventariere exhaustivă a acestora.

Grădinăritul

Grădinăritul a rămas în continuare o activitate importantă în grădinile din Pajura, chiar dacă lipsa apei a însemnat o diminuare a rolului utilitar al grădinilor şi reorientarea spre cultivarea unor specii care necesită mai puţină apă şi îngrijire. Se cultivă legume, zarzavaturi, pomi fructiferi, viţă de vie, flori. Deşi iniţial grădinile par să fi contribuit substanţial la economia gospodăriei, reprezentând pentru mulţi grădinari o sursă suplimentară de alimente (legume, dar şi dulceţuri, vin, ţuică), dar nu şi de venit, din cauza dimensiunilor reduse ale grădinilor (“ce, mă îmbogăţesc eu din asta? Pământul ăsta e nimic”), în prezent, majoritatea grădinarilor declară că menţin această ocupaţie “mai mult din pasiune”:

 

Am făcut 80 de litri de vin…am avut căpşuni, caise, piersici, am facut gem…numai aici am 6 vişini…5-6 găleţi de vişini am avut şi-o vişinată bună… (B., grădinar lot B13)

 

Aveam nuc, piersic, vişini, zmeură, căpşuni, vreo 70-80 de kilograme de căpşuni…era frumos, erau flori, pomi… (Dna A., administrator bloc zonă)

 

nd am ieşit la pensie m-am făcut grădinar, dar un grădinar pasionat... am cultivat şi roşii, şi ardei...tot...s-a făcut, nu s-a făcut, da eu am pus în pământ

 

            În cazul majorităţii celor intervievaţi, grădinile dintre blocuri le-au dat posibilitatea continuării unei tradiţii deprinse fie înainte să se mute în Bucureşti (pentru cei care declară că sunt veniţi “de la ţară”) fie pe vremea când încă locuiau “la casă”:

 

Stăteam la casă pe Dudeşti unde s-a făcut policlinica…ne-a demolat şi ne-a dat casă aici. Adevărat e că noi toţi am locuit la casă (P. P.)

 

Recoltele actuale şi trecute sunt un prilej de mândrie şi alimentează spiritul competitiv al grădinarilor, uşor de observat din insistenţa cu care ne-au arătat fiecare colţ al grădinilor lor, din relatările despre cantităţile de fructe şi legume pe care le obţineau din grădinile lor şi din discuţiile destul de aprinse pe care le genera întrebarea despre “cea mai frumoasă grădină din zonă”. Părerile împărţite despre definiţia frumuseţii grădinii, văzută de unii ca ţinând mai degrabă de scopul utilitar al acesteia (cei mai muţi pomi), iar de alţii ca ţinând mai degrabă de estetică (cea cu cele mai multe flori), în cele din urmă ajungându-se la concluzia că cea mai frumoasă grădină e cea a unui cuplu de “profesionişti” (el horticultor, ea viticultor), care însă au avantajul cunoştiinţelor de specialitate faţă de restul, care practică grădinăritul doar din pasiune.     

Pentru a-şi continua pasiunea pentru grădinărit, problema suspendării apei a fost rezolvată de grădinari în diverse moduri – prin construirea unui puţ, cărând în bidoane apă din apartamente sau prin amenajarea unui sistem complicat de colectare a apei de ploaie. 




Culturi de roşii, dovlecei, ardei în grădinile din Pajura

 

Prelungire a gospodăriei

            Spaţiul grădinilor este folosit şi ca prelungire a gospodăriei, fie ca spaţiu de depozitare (de la beciuri construite pe terenul grădinilor până la depozitarea lucrurilor care nu mai sunt folosite în casă sau găsite pe stradă sau pe terenul viran dintre blocuri folosit de cei din zonă pentru a arunca obiectele nefolositoare), spaţiu amenajat pentru creşterea animalelor (de la câini şi pisici până la găini şi odinioară un porc), fie ca prelungire a spaţiului domestic şi de locuit prin amenajarea şi utilarea de bucătării (folosite pe perioada verii pentru pregătirea meselor luate în aer liber în grădină, iar toamna pentru punerea murăturilor şi conservelor pentru iarnă) şi a unor spaţii pentru primit vizitatorii (amenajate cu bănci, mese şi altor obiecte de mobilier mai vechi şi decorate cu ghivece cu flori aduse din casă dar şi cu tapet, tablouri, vaze şi alte obiecte de decor etc)

Mai jos observăm unul din beciurile construite în grădini, în stânga şi un spaţiu amenajat pentru creşterea păsărilor în dreapta

.

Bucatărie                                                                                                              Spaţiul pentru “musafiri

 

Ateliere şi bricolaj

Pe spaţiile câtorva grădini sunt amenajate ateliere – de la un atelier de pantofar (neutilizat în prezent, dar în care au rămas încă utilajele şi mai multe calapoade) până la ateliere de tâmplarie şi “meşterit”, ce au generat proiecte din cele mai diverse: un incubator, o pepinieră improvizată din materiale de construcţii găsite în zonă, de la un sistem de colectare a apei de ploaie făcut din butoaie, la obiecte de mobilier realizate din resturi de mobilă veche, o uşă prevăzută cu ecranul unui vechi televizor, grătar făcut din tamburul unei maşini de spălat stricate sau bănci realizate dintr-un şir de scaune de pe peronul unei gării, recuperate de pe terenul alăturat ce aparţine CFR-ului. Spaţiul necultivat e folosit pentru depozitarea diverselor obiecte şi fragmente de obiecte care pot deveni la un moment dat parte a unui nou proiect ce le permite proprietarilor grădinilor (majoritatea bărbaţi) să îşi pună în practică ideile şi să îşi manifeste spiritual creator. 


  

Ateliere amenajate în grădini şi căteva dintre proiecte

 

Socializare şi recreere

Dacă lipsa apei a restrâns cu siguranţă practicile de grădinărit şi timpul dedicat acestei ocupaţii, activităţile de petrecere a timpului liber şi socializare în grădini şi-au sporit importanţa, cel puţin pe timpul verii, grădinile fiind utilizate “mai mult pentru recreere”.

 

 Acum oamenii vin mai mult la odihnă...bărbaţii vin la o bere...pentru timpul liber...dar nici nu-i perioadă de grădinărit.

 

Aproape toate grădinile au şi un spaţiu amenajat pentru petrecerea timpului liber şi socializare corturi cu bănci şi mese sau cel puţin bănci pentru odihnă.

 

Ca să ieşim din casă, asta contează foarte mult...dacă vii de la servici, ce faci? Stai în balcon şi te uiţi...

 

Pentru unii dintre cei care au grădini în zonă, grădina suplineşte şi rolul balconului văzut tot ca spaţiu de recreere în aer liber:

 

Mai stăm şi noi la soare, cum n-avem balcon…sunt doar două apartamente aici în bloc fără balcon…eu stau aici, la parter şi cum grădina e chiar în faţă (D, femeie, a moştenit grădina de la tatăl său împreună cu aprtamentul aflat la parterul blocului de vizavi)



Spaţii amenajate pentru recreere şi petrecerea timpului liber

 

3. Grădinile ca spaţiu al reprezentărilor şi spaţiu de reprezentare

În jurul acestor practici din grădinile din Pajura, pe unul dintre loturi, cel atribuit locuitorilor blocului B13 s-a creat o comunitate puternică de grădinari, uniţi iniţial în jurul practicii grădinăritului şi a unui loc comun de întâlnire, însă care în timp au găsit şi alte interese şi valori comune şi şi-au format în timp chiar propriile ritualuri şi sărbători.  

Grădinarii de la B13

Lotul grădinilor de la B13 a fost amenajat în 1981 de un grup mic de 5-6 grădinari, iar începuturile grădinilor amintesc de un mit fondator evocat cu o oarecare nostalgie, momentul pe care unul din grădinarii cu care am vorbit îl numea “pe vremea lui Cuza, cu împroprietărirea”. Cel care a avut iniţiativa, Ion Feteş, locatar al blocului B13 decedat între timp, e în continuare dat ca exemplu de “grădinar de-al nostru” se pare că a început proiectul cu o viziune oarecum paradisiacă a ceea ce se poate realiza într-un spaţiu urban:

 

a avut o cunoştiinţă undeva, a adus un tractor şi a parcelat o bucată… “Uite bă ce poate să fie în Bucureşti”

 

Dintre primii oameni care au început să “grădinărească” în 1981 a rămas în viaţă doar soţia domnului Feteş, grupul de grădinari cu care am discutat au început să se ocupe de grădini un an mai târziu. Deşi locuiau aproape toţi în blocul B13 şi blocul a rămas oarecum unitatea de referinţă (unul dintre grădinari, cel a cărui grădină e folosită cel mai des ca loc de întâlnire, e numit ironic “provenit” pentru că locuieşte în unul din blocurile alăturate) , identitatea de grup s-a format în jurul practicilor de grădinărit:

 

Şi a fost foarte frumos…şi cu ocazia grădinilor ăstora, aşa ca un factor social,  atunci ne-am cunoscut în bloc, că până atuncea … eram fiecare în cutia lui…”Bună ziua, bună ziua vecine”…Udam roşiile şi la sfărşit, seara, beam bere, ne-am împrietenit, făceam toate sărbătorile din familie împreună

 

Pe lângă practicile comune, ceea ce a contribuit cu siguranţă la coeziunea grupului a fost şi modul particular de delimitare a spaţiului grădinilor. Faţă de celelalte două loturi, unde grădinile sunt individualizate şi separate între ele prin garduri sau există o intrare comună însă în interiorul lotului grădinile individuale sunt îngrădite, în cadrul lotului B13 delimitarea se face doar faţă de exterior, cu excepţia a două grădini din partea stângă a lotului, care au garduri separate dar care comunică totuşi între ele, iar în interiorul lotului parcelele sunt delimitate între ele doar prin cărări.

 

Noi ne-am închis toţi, din bloc…mare, şi între noi n-am făcut decât nişte cărări…nu sunt închise separat, poteci. Am împrejmuit zona din capăt, mai lată s-a făcut alee de acces, de 50 de centimetri, la început le-am trasat, le-am aranjat şi apoi am tras apa.

 

În ciuda lipsei gardurilor, delimitarea parcelelor din interiorul lotului este însă foarte precisă, grădinile de pe lotul B13 fiind singurele pentru care există un plan al suprafeţelor trasat de unul dintre grădinari şi actualizat de câteva ori de la înfiinţarea grădinilor, pentru a ţine o evidenţă căt mai exactă a cheltuielilor cu apa, care atunci când exista, se plătea pe suprafaţă.  


Planul grădinilor de la B13, cu lista proprietarilor, a loturilor şi suprafeţelor deţinute

Lipsa gardurilor interioare denotă un grad mare de încredere între “posesorii” grădinilor, chiar dacă acelaşi grad de încredere nu exista şi faţă de ceilalţi locuitori ai zonei: până de curând la intrarea în grădini fusese instalat un sistem de alarmă cu senzor de mişcare (construit tot de domnul Feteş, iniţiatorul grădinilor, fost colonel la Securitate), care comunica cu blocul B13 şi cu ajutorul căreia au prins 4 hoţi, predaţi la Miliţie. În momentul de faţă, cum grădinarii au îmbătrânit şi şi-au restâns şi activităţile din grădină, sistemul a fost transformat, se aprind doar luminile din grădină pentru a speria eventualii hoţi în momentul în care încearcă să intre.

În timp grupul format în jurul grădinilor s-a coagulat, grădinarii de la B13 ajungând să sărbătorească toate aniversările şi chiar să îşi petreacă concedii împreună. Din cei care au pornit iniţial o parte au murit iar alţii, mai ales cei mai în vârstă, au încetat să le mai lucreze mai ales după ce le-a fost oprită apa cu 3 ani în urmă. Însă în continuare nucleul grupului, circa 10 oameni, majoritatea pensionari, şi-au păstrat ritualurile create în timp, se întălnesc şi îşi beau cafeaua împreună în dimineţile de vară, fac grătare împreună la sfârşit de săptămână sau chiar mai des, mai fac “clăci” toamna când pun murături sau coc ardei pentru iarnă şi ţin în continuare propria “Zi a Recoltei”, o sărbătoare pe care grupul cel mai apropiat, de 4-5 familii, au creat-o.

 


      Cortul decorat pentru “Sărbătoarea Recoltei”                                              La grătarul de  sfârşit de săptămână       

                                                                      

Mai evidente poate în cazul celor de pe lotul B13, grădinarii par să împărtăşească aceleaşi valori şi percepţii asupra muncii, a „gospodăritului”, a lucrului bine făcut şi aceeaşi viziune despre ce însemnă o grădină îngrijită şi cine e îndreptăţit să aibă grijă de ea.

 

Ethos al muncii

Toţi grădinarii par să ţină la un anumit ethos al muncii, conform declaraţiilor unuia dintre ei, grădinile, deşi nu le aparţin, nu pot fi luate şi muncite decât de “cei mai gospodari”. Valorizarea muncii, a muncii fizice, în natură mai ales (ale cărei beneficii asupra sănătăţii ţin să le evidenţieze o parte dintre ei) şi a comunităţii par să fie referinţe legate tot de trecutul rural (unul dintre grădinari chiar referindu-se la lotul său ca la o “gospodărie”, nu grădină) sau de perioada în care locuiau la casă şi sunt puse în opoziţie cu realitatea vieţii la bloc şi cu viziunea noii generaţii care preferă să petreacă timpul în faţa calculatorului.

 

Eu am 3 grădini aicea .. ştiţi cât muncesc?  Mă scol dimineaţa pân' se luminează de ziuă, viu aicea, fac treburile, mă duc acasă, mănânc, citesc un ziar, adorm o oră-două, mă-ntorc înapoi iar la grădină şi stau până se-ntunecă...dar mă simt excepţional” (B., grădinar lot B13)

Ce să fac când vin de la serviciu, să beau? Mai bine vin şi sap în grădină (proprietar cort verde)

 

Munca (sau lipsa ei) sunt imediat vizibile în cazul grădinilor: o grădină îngrijită e cea în care pământul e lucrat, buruienile lipsesc, straturile sunt frumos aliniate.   

 

Acum 5-6 ani în urmă erau foarte frumoase...totul aranjatnu vedeaţi decât pământ negru şi plus plantele, care erau verzi  (P.P.)

 

Să ţii o grădină presupune să investeşti timp, resurse financiare considerabile (instalarea unui puţ l-a costat pe unul dintre grădinari peste 7000 de lei, iar întreţinerea celor cca 20 de găini îl costă lunar peste 700 de lei pe un altul), dar mai ales muncă:

 

Dintr-un an de 360, 100 de zile dau cu sapa, cu lopataTrebuie să ai puţină activitate, puţină voinţă de a face ceva, că de trântori e ţara plină” (Buturuga)

 

pe care dacă vârsta nu le mai permite să o presteze, unii apelează chiar la muncitorii ADP-ului pe care “îi mai cinstesc” pentru că le sapă grădina.

 

 

Grădinile ca spaţiu identitar preponderent masculin 

Grădinăritul pare a fi în Pajura o ocupaţie preponderent masculină, spre deosebire de alte grădinile caselor cu curte din Bucureşti (Tudora 2009) sau în general de practicile din grădinile aflate în imediata apropiere a casei şi care preiau o parte din funcţiunile şi simbolistica spaţiului domestic, preponderent feminin (Taylor, 1966). Pe planul “proprietarilor” de grădini de pe lotul B13, din peste treizeci de loturi doar două erau considerate ca aparţinând unor femei (şi încă câteva văduvelor proprietarilor “de drept”). Deşi unele dintre soţiile grădinarilor mai lucrează şi ele ocazional în grădină şi unele vecine participă frecvent la reuniunile din grădină, sarcinile sunt strict delimitate, femeile ocupându-se de îngrijirea florilor, decorarea spaţiului şi gătit, iar bărbaţii fiind responsabili cu munca în grădină, săpatul, creşterea animalelor şi construcţiile adiţionale de pe grădini, dar şi de organizarea şi prepararea grătarelor. Atribuirea greşită a responsabilităţii în îngrijirea grădinii e sancţionată verbal imediat de proprietarul acesteia:

 

-          Aicea există doi grădinari, două doamne care au o deosebită plăcere să cultive flori…

-          Da, da’ nu doamnele au facut beciu’, nu doamnele au facut cortu’

 

În unele cazuri soţiile grădinarilor nu au vizitat nici măcar o dată grădina în decursul celor 20 de ani de la înfiinţarea lor, fie din cauza unor probleme de sănătate sau considerând că această îndeletnicire este nepotrivită pentru un stil de viaţă la bloc.

 

Am două locuri aici, unul mai mic şi ăsta, reşedinţa…Fiicele şi răposata nu veneau niciodată pe-aici…că ce, trebuie să ne înjosim să cultivăm pământ ca să ne întreţinem, să facem agricultură…” (Dl. Bădescu, a mai avut un lot pe str. Jiului, demolat în urma cu 5-6 ani)

 

Modalităţi de transmitere a grădinilor

Reguli nescrise există şi în ceea ce priveşte transmiterea grădinilor, care se face de obicei în familie, către copii sau nepoţi (de obicei împreună cu locuinţa din zonă, mobilitatea fiind extrem de redusă în acest cartier) sau către cei care îşi manifestă interesul, dar şi “demonstrează” intenţia de a lucra efectiv terenul.

 

La Buturugă e o nora, cu fiica mai vine…mai veneau la roşii…restul loturilor le-au dat, nu pe bani, numai aşa să le lucreze…au păstrat doar aicea [lotul mai mare, alocat blocului B13]

 

Am luat-o de la cineva care stătea în zonă…în blocul de alături, un pantofar…a dat-o gratis, numai să se ocupe cineva de ea (Bădescu)

 

Dorinţa de a conserva acest spaţiu în care au investit timp, resurse materiale şi afective şi faţă de care generaţiile mai tinere nu par să manifeste prea mare interes, primează de cele mai multe ori în faţa avantajelor materiale pe care le-ar putea obţine din cedarea dreptului de folosinţă a grădinii, astfel încât majoritatea transmisiunilor se fac la mica înţelegere, deşi alţii mai iau şi bani” . În timpul cercetării ni s-a oferit şi nouă să luăm în grijă orice lot de grădină dorim din cele rămase nelucrate, fără să ni se ceară nici o compensaţie materială, doar în schimbul promisiunii că vom învăţa să avem grijă de ea.  

 

Opinii ale altor locuitori din zonă

Valenţele pozitive sau negative ale unui spaţiu sunt frecvent contestate şi se schimbă în timp (Cannavo 2007), iar grădinile din Pajura nu fac excepţie. Am încercat să aflăm nu doar părerile grădinarilor ci şi pe ale altor locuitorii şi actori sociali din zonă. Pe lângă diferenţele de opinii oarecum aşteptate între cei care au sau au avut grădini în Pajura şi cei care nu au grădini, părerile par să fie împărţite chiar şi în interiorul fiecăruia din grupuri. Am întâlnit chiar şi în rândul celor care au grădini opinii negative despre prezenţa acestora, motivate de raţiuni estetice şi ce ţin de proiecţii ale vieţii urbane care nu rezistă însă în faţa raţiunilor practice:

 

Adevărul e că nu e frumos aşa, cu grădina şi cu toate astea în faţa blocului, dar dacă n-avem balcon ce să facem…(D.)

 

Acelaşi discurs pro-modernitate şi viaţă urbană predomină şi în rândul celor care nu au grădini în zonă şi care au o opinie defavorabilă despre această utilizare a spaţiului public dintre blocuri: “alea totuşi nu sunt ca lumea”, “au fost mai multe, dar au exagerat, aveau vie, porci, puţuri şi bine că s-au desfiinţat”.

O altă nemulţumire este legată de reprezentativitatea intereselor, fiind vorba totuşi de un spaţiu public la care au acces şi care e folosit însă de un număr restâns de locuitori ai zonei:“decât să folosească 20 de inşi 20 de grădini, să facă mai bine locuri de joacă…sau o bază sportivă cu teren de mini baschet, mini fotbal lângă calea ferată”(administrator bloc zonă)

O parte dintre locuitorii zonei cu care am vorbit apreciază grădinile, chiar dacă nu au şi ei grădină în zonă, pentru rolul lor estetic şi le consideră o “gură de ozon”- se întrevede poate un incipient discurs ecologist, existenţa spaţiului verde (reglementat sau nu) şi mărimea corespunzătoare a acestuia la nivelul cartierului fiind unul din lucrurile pe care locuitorii din Pajura par să le aprecieze cel mai mult la cartierul lor şi apare spontan şi pozitiv valorizat în discuţiile referitoare la cartier şi la implicarea autorităţilor locale în amenajarea şi reamenajarea spaţiilor publice.   

 

Concluzii  

Am descoperit în Pajura o comunitate de practici (Wenger, 1998) grupată în jurul interesului pentru grădinărit, cu propriile norme de incluziune şi excluziune (definite în primul rând prin gradul de participare şi implicare în practicile grădinăritului), care şi-au creat în timp propriile ritualuri, propriile istorii şi care au ajuns o parte integrantă din modul în care membrii acestei comunităţii îşi definesc propria identitate şi pe cea a grupului. Pentru „grădinarii” de la B13, aceste spaţii au reprezentat şi continuarea unui tip de locuire şi a unor relaţii de vecinătate  pe care locuirea la bloc nu le-o oferea acestor oameni. Pe timpul verii grădinile devin nu doar un loc de întâlnire şi socializare considerat mai adecvat decât spaţiile verzi amenajate în faţa blocului (unul din ei ne declara la un moment dat că “dacă nu ar mai fi grădinile, nu ne-am mai întâlni…că să stăm în faţa blocului să ne aşteptăm unii pe alţii, am fi caraghioşi”), ci şi spaţiul în care se mută o parte a activităţilor domestice, precum şi un spaţiu din care comunitatea îşi poate exercita controlul şi supraveghea ceea ce se întâmplă atât în spaţiul public cât şi în cel privat, practici pe care locuirea la bloc tinde de obicei să le transforme în unele individuale (privitul de pe balcon sau vizor), negând astfel chiar natura colectivă a acestei forme de control comunitar. Aflate la intersecţia dintre un spaţiu privat şi cel public (prin deschiderea lor către exterior), dintre un spaţiu de lucru şi unul de petrecere a timpului liber şi recreere, cu modul lor specific de împărţire a sarcinilor pe genuri, grădinile din Pajura reprezintă un element esenţial în construcţia identităţii locale a cartierului.

Deşi odată cu îmbătrânirea şi dispariţia treptată a acestei generaţii de primi grădinari de la bloc, practicile şi tradiţia grădinăritului par să se fi diluat, legitimarea statutului grădinilor şi rezolvarea problemei celei mai stringente, cea a alimentării cu apă, ar permite menţinerea şi chiar revirimentul practicilor de grădinărit, socializare şi nu numai coagulate în jurul grădinilor.

Pe lângă dorinţa evidentă al utilizatorilor actuali pentru obţinerea unui sprijin din partea autorităţilor, există un interes pentru acest tip de spaţii verzi şi utilizarea lor (cel puţin ca spaţiu alternativ de recreere şi petrecere a timpului liber) şi din partea altor locuitori ai zonei şi chiar a generaţiei tinere. În măsura în care aceştia ar fi implicaţi, direct sau mediat, în procesul de decizie asupra destinaţiei spaţiului respectiv, iar accesul la spaţiul cu grădinile le-ar fi deschis şi altora, spaţiul respectiv ar putea fi valorizat sub forma unor grădini urbane după modelul celor din alte ţări europene, cu statut juridic clar şi organisme de reprezentare a intereselor grădinarilor (cum sunt grădinile individuale din Danemarca, Germania, sau cele denumite allotments în Marea Britanie sau grădinile comunitare, cultivate colectiv, din ţări ca Austria sau Spania).

Acest gen de spaţii constituie nu doar o alternativă de petrecere a timpului liber, de socializare şi recreere, ci devin locul de desfăşurare a diverse activităţi domestice, economice (reprezentând în perioade de necesitate o sursă suplimentară de hrană sau venit sau o resursă pentru agricultura urbană ecologică / bio) şi sociale, locul în care sunt transmise tradiţii şi viziuni asupra lumii, unde sunt reafirmate apartenenţa la o anumită comunitate, clasă, etnie sau gen (putând constitui chiar loc al negocierii, contestării sau acţiunii politice) sau dintr-o perspectivă ecologică au un rol important în îmbunătăţirea calităţii locuirii urbane (Conan 1999, Kimber 2004).

 

 

NOTE



[2] Emil Vârtosu, Ion Vârtosu, Horia Oprescu, Începuturi edilitare 1830-1832. Documente pentru istoria Bucureştilor, vol. I, f.ed., Bucureşti, 9 mai 1936, p. 20, citat în PIDU Bucureştii Noi, Pajura, Chitila şi Dămăroaia, Sectorul 1, Bucureşti, consultat on-line la www.2012sector1.ro

[3] www.2010sector1.ro

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

Cannavo, Peter F. 2007. The Working Landscape. Founding, Preservation, and the Politics of Place. Cambridge: MIT Press.

Conan, Michel. 1999. Perspectives on Garden Histories. Washington D.C., Dumbarton Oaks.

Kimber, Clarissa. 2004. „Gardens and Dwellings: People in Vernacular Gardens”. Geographical Review, Vol. 94, People, Places & Gardens, 3:263-283.

Taylor, Lisa. 1966. A Taste for Gardening. Classes and Gendered Practices. Hapmshire Ashgate Publishing.

Tudora, Ioana. 2009. La curte. Grădină, cartier şi peisaj urban în Bucureşti. Bucureşti: Curtea Veche.

Wenger, Etienne. 1998. Communities of Practice. Learning, Meaning, and Identity. Cambridge: Cambridge University Press.

www.2010.sector1.ro, accesat la 26 octombrie 2010.


Înapoi la Cuprins