Bine aţi venit
Pagina principală
ARK of EUROPE
Revista Societatea Reală
Numărul 1/ 2010
Numarul 2 / 2010
Numarul 1 / 2011
Download
Internet Links
Opinii
Contact
Site Map
Cărţi
Admitere sociologie
Forum Societatea Reala
e-mail me


 

 Monica Stroe

Gustul ca instrument identitar: o introducere în cartografierea practicilor de consum din Bucureşti

 

Moto: Ich bin ein Berliner!

1. Strategii identitare digerabile

 

În anul 1963, în cadrul unei vizite în capitala RFG, preşedintele Statelor Unite, J.F. Kennedy, devenea o sursă legendară de umor involuntar când, în elanul unui moment de diplomaţie politică, căutând să-şi exprime solidaritatea cu populaţia Berlinului prin identificare simbolică cu acesta, cade victima unei nuanţe gramaticale şi rămâne în cultura populară drept preşedintele care a declarat despre sine “Sunt o gogoasă cu jeleu”. Singularizarea lui “Berliner” prin introducerea articolului nehotărât înaintea apartenenţei locale – “Ich bin ein Berliner” – i-a proiectat pe germani direct cu gândul la o gustare locala tipică. Deşi apărătorii preşedintelui american au argumentat insistent că respectiva construcţie gramaticală era riguros corectă, faptul că declaraţia a rămas în istorie în varianta sa anecdotică arată cât de percutantă este asocierea “berlinezului” cu gustarea omonimă. Îndrăznesc să speculez ca un anumit tipic al prezenţei hranei în universul urban cotidian şi forţa cu care se înregistrează în conştiinţa colectivă jargonul asociat face ca identitatea, fie ea locală sau naţională, să devină mai digerabilă şi mai uşor de asimilat în această forma ironică. Solemnitatea şi intensitatea simbolică a declaraţiei lui Kennedy au fost astfel îmblânzite.

Într-un mod poate similar peisajul urban autohton este populat cu discrete dar ubicue prezenţe etnice, regionale sau locale, invocate, uneori precum “berlinezul”, sub forma banală a gustării din staţia de metrou: “braşoveanul” covrig, “dobrogeană” plăcintă, colacul secuiesc – traducere muntenească a colacilor-horn (kürtős kalács), enigmatica japoneză şi, în sfârşit, kebabul şi shaorma, victime ale numeroaselor rumori ortografice. Toate sunt aluzii al căror referent se pierde în cotidian şi (aparent) fără să oblige pe cel care le invocă la vreun ataşament moral.

 

Cercetările din prezentul volum, reunite sub titlul de „Peisaje gastro-identitare bucureştene”, fac parte din programul de cercetare Cartografierea Socială a Bucureştiului, organizat de Catedra de Sociologie a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative în perioada 2010-2011. Pentru a înţelege relevanţa prezentului volum, textul de faţă îşi propune să furnizeze câteva repere care să clarifice contextul dezbaterilor despre alimentaţie în ştiinţele sociale, mai precis modul în care alimentaţia “hrăneşte” diverse paliere identitare. Deoarece contextul autohton al dezbaterilor despre alimentaţie a fost dominat de analize din perspective folclorice, axate pe practici alimentare tărăneşti, considerăm demersul nostru o încercare deopotriva critică, de a deconstrui discursurile gastro-identitare oficiale, cât şi descriptivă de a îmbogăţi dezbaterea în domeniu, volumul fiind, după ştiinţa noastră, prima aventură colectivă de analiză a alimentaţiei urbane şi a modului în care se configurează aceasta în spaţiul public.[i]

Revendicările gastro-identitare se înfăţisează sub o diversitate de forme, care fac obiectul unor straturi succesive de patrimonializare, de la recuperarea caietului de reţete al bunicii, trecând prin meniurile restaurantelor “cu specific” şi urcând până la instanţe patrimonializatoare instituţionale, precum Uniunea Europeană sau UNESCO. Politică patrimonializării are adeseori mize importante, atât de ordin simbolic cât şi economic, de multe ori impuse de antreprenori identitari într-o strategie orientată în jos, realizată sub forma unei arheologii simbolice, asociate cu politici ale memoriei. “Nostalgia - spune Lowenthal, unul dintre clasicii studiilor despre memorie - apare adesea pentru gânduri trecute, mai degrabă decât pentru lucruri trecute” […]. Ceea ce mulţumeşte nostalgia nu este simpla relicvă, ci recunoaşterea ei, nu atât trecutul în sine cât presupusele sale aspiraţii” (Lowenthal 2003: 8).

Meandrele patrimonializării gastronomice cuprind strategii instituţionale, unele dintre ele desfăşurându-se la un nivel la care devin o parte din diplomaţia de tip soft, cea culturală, aşa cum va ilustra în secţiunile următoare acest studiu, printr-o privire aprofundată asupra “dietei mediteraneene”.

Invocarea unei tradiţii culinare constituie o miză cu o importanţă crescândă în industria alimentară, reconfigurată într-un proces de comodificare care domesticeşte nişte alimente generice, amplificându-le “palatabilitatea” în conformitate cu gusturile unei clase de mijloc în căutare de mărci de distincţie, dar şi de autenticitate.

Preferinţele alimentare individuale se înscriu în cadrul mai larg al practicilor de consum, ele negociind cu fanteziile culinare propuse de industria alimentară. Aceleaşi preferinţe pot fi analizate complet numai în măsura în care curiozitatea explorează şi modul în care acestea se leagă de o memorie a gustului, ceea ce incită implicit la explorarea madlenelor personale. Alimentaţia ca strategie culinară personală, care îi ordonează individului universul simbolic, devine manifestă în strategiile identitare ale migranţilor, în care un sufertaş identitar constituie o sursă facilă de familiaritate, un cordon ombilical care garantează ataşamentul la o comunitate imaginată (Anderson  1983).

Indiferent de nivelul de agregare, alimentaţia este o sursă bogată de construcţii identitare colective, specificul ei putând fi “citit” în ierarhii sociale, relaţii de gen, practici agricole şi configurarea peisajului sau chiar relaţii politice internaţionale. Alimentele pot oferi chei de interpretare pentru transformări sociale importante: clasicul studiu de istorie socială al lui Syndey Mintz, “Sweetness and Power. The Place of Sugar in Modern History” (1985) plasează schimbările sociale care au determinat semnificaţiile zahărului în dialog cu transformări istorice în economia şi politica globală. Istoricul urmăreşte parcursul acestuia prin istorie de la perioada Angliei pre-industriale, în care zahărul era considerat mirodenie, uzul său fiind limitat exclusiv la dieta straturilor sociale înalte. Epoca industrială şi integrarea teritoriilor producătoare de zahăr în imperiul colonial britanic fac ca ingredientul să fie accesibil pe scară largă şi devine parte din dieta claselor inferioare socio-economic, fiind consumat, ca şi cafeaua, pentru valoarea lui energizantă, ca substitut al carenţelor nutritive ale muncitorilor (“metoda proletară de a amăgi foamea”). Importanţa sa simbolică descreşte odată cu aceasta, zahărul fiind declasificat de la statutul de mirodenie la cel de îndulcitor.

 

2. Alimentaţia ca patrimoniu cultural

 

În noiembrie 2010 UNESCO include dieta mediteraneană pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Intangibil al Umanităţii, ca răspuns la o aplicaţie comună depusă de Spania, Italia, Grecia şi Maroc. Întâmplător sau nu, repertoriul patrimoniului umanităţii se îmbogăţeste în acelaşi an, 2010, printre tradiţii preponderent de ordin performativ (doina, tango-ul), cu o altă practică alimentară: masa gastronomică franceză, definită ca practică socială de marcare a momentelor importante din viaţa indivizilor şi grupurilor (naşteri, nunţi, aniversări, reuniuni) printr-o masă festivă.

Titlul UNESCO reprezintă una dintre cele mai prestigioase recunoaşteri ale valorii cultural-identitare şi implicit a autenticităţii unei tradiţii alimentare, cu replici, la nivel european, în diversele certificări ale valorii unui produs alimentar prin referinţa la tradiţionalitatea modului de producţie, la calitatea ingredientelor şi la legătura cu un teritoriu (a se vedea etichetele europene de tip produit de terroir, prodotto tipico, produs tradiţional, denominaţiune de origine protejată - DOP, denominaţiune de origine controlată - DOC, indicaţie geografică protejată – IGP).

Recunoaşterea dietei mediteraneene s-a bazat pe identificarea unui model nutriţional istoric, constând – conform aplicaţiei – în consumul abundent de ulei de măsline, cereale, fucte şi legume, alături de un consum moderat de peşte, lactate şi carne, la care se adaugă condimente, totul acompaniat de vin sau infuzii. Alături de conţinutul nutriţional specific al dietei, titlul se referă la un model de producţie în strânsă legătură cu teritoriul şi cu biodiversitatea şi un model de consum, bazat pe comensalitate, care străbate ca un fir roşu timpul cotidian şi cel festiv. Aplicaţia abordează dieta mediteraneană ca stil de viaţă şi face referire la comensalitatea specifică drept un ritual de afirmare şi reconstrucţie a valorilor, simbolurilor şi credinţelor.

Deşi revendică teritoriul delimitat de bazinul mediteranean, titlul a fost câştigat, în numele celor patru state, de patru oraşe de dimensiuni reduse, care au jucat, în mod formal, rolul aplicantului. Aceasta în conformitate cu regulamentul UNESCO, care cere ca patrimoniul intangibil ce face obiectul aplicaţiei să fie recunoscut de o comunitate sau un grup de indivizi ca parte din bagajul cultural specific. Pentru a respecta Convenţia UNESCO din 2003, care asociază elementele de patrimoniu intangibil unor comunităţi locale, grupuri sau indivizi, dieta mediteraneană, asociată – cel puţin nominal – unui spaţiu geografic extins este revendicată oficial de o reţea de comunităţi locale, sugerând astfel un decalaj între practicile “patrimonializabile” din teren şi cadrele legale.

Controversele legate de titlu nu s-au limitat la această observaţie; presa vremii şi specialiştii au pus în discuţie caracterul aleatoriu al compoziţiei statale a bazinului mediteranean – implicit al depozitarilor patrimoniului circumscris de denominatorul topografic. Dieta mediteraneană a fost asociată şi cu ţări ale Orientului Mijlociu (Liban, Siria), Turcia, Croaţia, Franţa, Portugalia, ţări care, deşi utilizează în strategiile identitare gastronomie similară, nu o mai pot revendica în nume propriu.

Dincolo de nivelul politic al discuţiei, aplicaţia este chestionabilă prin prisma unui argument care pune problema imensei variabilităţi istorice şi teritoriale a dietei. Uleiul de măsline, menţionat în aplicaţie ca primul component specific al dietei, a cunoscut o utilizare oscilantă în bucătăria regiunii, constituind mai degrabă un aliment de lux, adeseori înlocuit cu grăsimea de porc. De asemenea, proporţia mare de alimente bazate pe cereale marchează mai degrabă o economie culinară a lipsurilor şi a malnutriţiei decât o memorie a belşugului. Carnea de miel şi de porc cunosc utilizări foarte diferite în cele patru ţări, iar asupra condimentelor comune există disensiuni.[ii]

Un studiu extensiv asupra istoriei alimentaţiei italiene (Helstosky 2004) pune în evidenţă rolul pe care factorul politic l-a jucat în conturarea dietei de tip mediteranean ca stil alimentar naţional, dincolo de specificităţile invocate în viziunile idilizante (mediului natural, ale economiei şi influenţelor culturale). Regimul fascist a introdus alimentaţia în strategiile de auto-sustenabilitate economică naţională, prioritate a liderului Mussolini, ceea ce a deschis calea către standardizarea meniului italian, caracterizat prin simplitatea preparării şi a ingredientelor. Propaganda asiduă cu privire la valoarea economică şi nutritivă a acesteia pe de o parte şi reducerea importurilor şi exporturilor pe de altă parte au limitat drastic accesul populaţiei la anumite tipuri de alimente şi au jucat un rol decisiv în unificarea bucătăriei italiene în jurul unui specific definit ca tipic mediteranean.

Appadurai introduce o distincţie fundamentală în deconstrucţia bucătăriei naţionale italiene, specificând că diviziunea dintre bucătăria înaltă şi cea comună, falie culinară esenţială în bucătăria franceză, de exemplu, în care idiomurile regionale sunt subordonate unuia central, considerat superior cultural, în cazul bucătăriei italiene (şi a celei chineze) această distincţie este practic irelevantă, fiind concurată de diviziunile geografice: “gastronomia regională este gastronomie înaltă şi nici un idiom imperial sau metropolitan nu pare să fi atins hegemonia, nici măcar astăzi” (Appadurai 1988: 4, subl. mea). O astfel de privire care deconstruieşte un eventual model naţional de bucătărie fragilizează şi mai mult discursul despre bazinul mediteranean ca spaţiu gastronomic unitar.

Căutări identitare naţionale care îşi fixează ancora în alimentaţie au luat, în România, forma sarmalei: “Odată cu restaurantele burgheze, urbane şi mai ales naţionale, se face o alegere printre bucătăriile locale şi o singură variantă de sarma este păstrată, standardizată şi promovată la rang de fel naţional. Aşadar, ea devine identitară, o regăsim în meniuri în rândul ‘felurilor tradiţionale româneşti’ şi o promovăm cu orice ocazie” (Mihăilescu 2003: 149).

Alimentaţia “naţională” poate fi analizată ca formă de naţionalism banal (Billig 1995), una care este practicată rutinier, inconştient, la nivelul acţiunilor cotidiene. O astfel de rutină este achiziţionarea de produse alimentare marcate cu steagul ţării de provenienţă. În privinţa naţionalizării produselor stă mărturie campania “Cumpără româneşte!”, o acţiune de stimulare a producţiei interne, organizată de guvern în 2010, bazată pe introducerea pe piaţa capitalistă a unei forme de condiţionare morală sub forma apelului la patriotismul consumatorului.

Dincolo de expunerea lor ca mărci de identitate culturală, opţiunile alimentare pot fi convertite, în anumite contexte, în declaraţii patriotice. Belasco citează în acest sens tendinţa familiilor americane de a-i persecuta pe membrii săi cu opţiuni vegetariene într-o cultură carnivoră cum este cea americană (Belasco 2008). Alimentaţia poate deveni de asemenea micro-protest politic, consumul de gustări McDonald's (ca simbol al Statelor Unite, al democraţiei şi al societăţii de consum în general) în ţările post-socialiste fiind analizat adesea din această perspectivă în literatura de specialitate.

 

3. Comodificarea tradiţiei culinare. Cumpărăturile la supermarket şi mâncatul în oraş ca declaraţii identitare

 

Tradiţia gastronomică se încarcă cu valoare de brand, pe o piaţa alimentară unde căutările de autenticitate determină industria alimentară să imprime o faţă umană unor produse de serie. Apelul la tradiţie se regăseşte în strategiile de marketing ale industriei alimentare şi ale micilor producători deopotrivă. Codurile care permit descifrarea valorii alimentelor se modifică, astfel încât noile produse sunt considerate de calitate mai ales în măsura în care particularităţile lor le ancorează în timp şi în spaţiu şi le repersonalizează:

 

 […] ‘produsele de calitate’, în sensul generic folosit mai sus, împărtăşesc cu toate o anumită nostalgie recuperatorie, instituind opoziţii imaginare la mainstream. […] [E]le pot lua atît chipul identităţii (tradiţiile noastre), cît şi pe cel al alterităţii (tradiţiile lor), în cazul bucătăriilor etnice şi al practicilor trans-etnice de consum, similare celor din zona world-music; de asemenea, au şi o istorie personală, legată de un producător identificabil sau măcar imaginabil , opus anonimatului industrial; ele se înscriu şi în istoria personală a cumpărătorului, în măsura în care constituie o „recunoaştere” a paradisului pierdut al copilăriei, oricît de fantasmatic ar fi acesta, dar contrastînd puternic cu produsele de masă; sînt „locale” sau localizate, spre deosebire de produsele delocalizate din supermarketuri; şi nu în ultimul rînd, au ‘gust’, spre deosebire de produsele de serie, care au acelaşi gust. (Mihăilescu şi Iancu 2009: 41-42).

 

Alimentaţia ca practică de consum contribuie la definirea sinelui: gustul individual poate fi citit în dieta personală, care se înscrie într-un repertoriu de auto-reprezentări identitare. Alături de alte elemente care compun stilul de viaţă, alimentaţia creează un cadru pentru manifestarea distincţiei sociale (Bourdieu 1984). 

Alături de gust, moralitatea constituie un filtru cu un impact crescând asupra consumului. Criteriile etice ale consumului se bazează pe conştientizarea factorilor de producţie, a proceselor şi a actorilor. Pe măsură ce consumul devine mai atomizat, individul îşi corelează opţiunile personale la un context global din ce în ce mai extins, proiectând moralitatea alegerilor sale asupra unor locuri şi a unor producători îndepărtaţi, ceea ce poate să însemne fie produse exotice, disponibile în magazine de tip fair-trade sau produse agricole şi alimentare provenind de la mici producători rurali, pe cât posibil aflaţi la periferia sistemului agricol modern. Un caz grăitor în acest sens este o gamă alimentară italiană numită Libera Terra, sub care se comercializează produse organice ale căror ingrediente sunt recoltate, sub formă cooperativistă, de pe pământuri recuperate din posesia ilegală a mafiei. Sloganul gamei, care invocă atât moralitate cât şi gust joacă pe polisemia dată de grafia suprapusă a temenilor “drept” şi “gust”, sub forma “g(i)usto”.

În mod aparent paradoxal, autenticitatea acestui tip de produse, a căror valoare este activată tocmai de aluziile la caracterul simplu, rudimentar, tradiţional, premodern este încorporată în discursul industriei alimentare. Pe măsură ce industria face eforturi să încorporeze contra-cultura alimentară (Belasco 2005), ea lansează versiuni eco-prietenoase, organice, light, fair-trade, neprocesate ale alimentelor.  Autenticul este astfel recuperat pe cale industrială pentru nevoile de consum ale unei clase de mijloc, repertoriul lingvistic al acestei ecologii alimentare conţinând termeni precum odinioară, de demult, meşteşugit, bine făcut, (Mihăilescu şi Iancu 2009) dar şi de ţară, tezaur, zestre, rustic, neaoş. De asemenea, produsele sunt adesea însoţite de un referent care facilitează reconstituirea drumului parcurs de produs “from farm to fork”: (Untdelemn) de la bunica, (Mezeluri) de la Matache Măcelaru, (Băcănia) Tanti Anica, (Verdeţuri) din grădină, (Telemea) de Huedin, (Salam) săsesc.

Graniţa dintre alternativ şi mainstream în alimentaţie este estompată până la a permite succesul unui lanţ de supermarketuri organice, precum este cazul lanţului Whole Foods, prezent pe întreg teritoriul Statelor Unite, pătruns recent şi pe pieţele din Marea Britanie şi Canada. Ataşându-şi titulatura de ‘market’ în locul celei de ‘supermarket’, Whole Foods comercializează preponderent produse organice, fără alergeni, neprocesate. Michael Pollan, un guru al contra-alimentaţiei, a acuzat Whole Foods în bestseller-ul său (2006) de manipularea consumatorului prin sugestia discursivă – nesusţinută de realitate – a caracterului artizanal, local şi organic al produselor vândute, acuză similară cu observaţia pe care Ritzer (2003) o face despre lanţul de cafenele Starbucks, cu care ilustrează teoria conform căreia orice încercare de a evita macdonaldizarea este inevitabil reintegrată de industrie. În context autohton, mariajul dintre dorinţa de autentic a consumatorului urban din clasa de mijloc şi problema logistică a facilităţii accesului la “autenticitate” este ilustrabil prin traseul Magiunului de Topoloveni, de la statutul de produs artizanal şi local (prin sugestia numelui), accesibil doar cu ocazia târgurilor de mici producători sau în comerţul de tipul buticurilor gourmet la acela de produs a cărui scară de producţie îi permite acum să fie distribuit prin reţele naţionale de supermarketuri şi hipermarketuri.[iii]

Revenind la rolul consumului alimentar ca strategie identitară, individul face aceste alegeri pe baza unor competenţe culturale, aşa cum au fost descrise de Bourdieu (1984), care analizează consumul ca marcă de distincţie. Alte abordări ataşează activităţii de consum diferite grade de expertiză, prin referire la profesionalizarea consumatorului (Guigoni 2004) sau la munca de consum, descrisă de Appadurai ca o muncă a imaginaţiei, precizând cum disciplina imaginaţiei contribuie la “deprinderea acestor ritmuri multiple (ale corpurilor, produselor, modelor, dobânzilor, cadourilor şi stilurilor) şi la integrarea acestora” (Appadurai 1996: 83).

În ceea ce priveşte consumul, industria alimentară şi distribuţia sub forma comerţului de scară largă functionează în paralel cu un alt tip de consum în afara universului domestic: mesele în oraş. Spaţiile de consum precum restaurantele, bistro-urile, barurile, cafenelele ofera spaţii de expuneri identitare care reflectă, sub forma meniului, a elementelor de identitate a brandului şi a decorului, fanteziile antreprenorilor şi asteptările proiectate de aceştia asupra potenţialului public. Literatura de specialitate oscilează între a prioritiza importanţa antreprenorului care deţine spaţiul de consum, respectiv a consumatorului în construirea experienţei de consum. Dacă prima perspectivă înfăţişează restaurantul ca loc al unei performări teatrale, în care atmosfera, modul în care spaţiul trimite informaţii senzoriale şi specificul servirii sunt elementele cu care restaurantul construieşte experienţa consumatorului (Campbell şi Smith apud Warde şi Martens 2003), cea de-a doua perspectivă se concentrează pe gratificare şi nivelurile de satisfacţie ale consumatorilor (Warde şi Martens 2003).

Mâncatul în oraş, consideră autorii volumului dedicat acestei practici citat mai sus, “are implicaţii serioase pentru orice înţelegere comprehensivă a dietei naţiunii” (Warde şi Martens 2003: 1), dar este şi una dintre principalele moduri prin care consumul alimentar exprimă (bun-)gust, status şi distincţie socială.[iv]

Majoritatea etnografiilor din volumul de faţă surprind un ansamblu complex de tendinţe care oscilează între încercări de localizare şi respectiv de cosmopolitizare a ofertei, cu referire la diferite spaţii de consum etnicizate (restaurantele cu specific românesc, italian şi pub-urile englezeşti/irlandeze).

Versatilitatea strategiilor de localizare, practicate inclusiv de corporaţii internaţionale de restaurante de tip “fast-food”, răspunde unor nevoi de consum similare strategiilor producătorilor alimentari, care abandoneaza genericul în favoarea particularului, fără a renunţa la facilitatea accesului. McDonald’s, spre exemplu, îşi particularizează meniul restaurantelor sale din Italia cu hamburgeri cu parmezan sau mozarella, introduce în Austria mic dejun vienez şi produse de brutărie, bere în Belgia şi sandvişuri croq-monsieur în Franţa.[v] James L. Watson invocă la rândul său introducerea hamburgerilor kosher în Israel sau a aripioarelor picante în Beijing, precizând că meniului standard, global i se aduc completări locale doar atunci când piaţa locală este evaluată ca suficient de matură încât să accepte produse mai variate decât tandemul hamburgeri - cartofi prăjiţi (Watson 2005).

Consumatorii intervin cu propriile strategii de localizare a lanţurilor internaţionale de fast-food, percepute la nivelul simţului comun ca spaţii de consum generice şi impersonale. Yan (2005) pune în discuţie consumul de McDonald's Beijing, transformat la nivel local într-o experienţă specifică profesioniştilor din clasa de mijloc, a yuppies şi a tinerilor cu studii superioare. Contrar practicilor uzuale impuse la nivel global de modelul american, clienţii chinezi petrec un timp îndelungat înăuntru, tinerele cupluri le frecventează asiduu pentru atmosfera perceput romantică iar femeile sunt principalii clienţi pentru că regăsesc un spaţiu securizat, în care nu se comercializează alcool şi unde prezenţa unei femei singure nu incită la remarci răutăcioase. Lozada (2005), cu referire la restaurantele Kentucky Fried Chicken din Beijing, semnalează rolul localizator al practicilor de consum ale copiilor, care au dus la crearea unei mascote KFC destinate exclusiv copiilor chinezi, la fel cum strategiile de consum ale tinerele cupluri au acţionat asupra designului interior al spaţiilor McDonald's (introducerea separeurilor intime în restaurantele din Beijing).

Cazurile discutate în această secţiune susţin argumentul conform căruia palierul preferinţelor şi practicilor alimentare locale (eventual, considerate tradiţionale) se configurează în strânsă legătură cu strategiile alimentare moderne şi globale (apanajul industriei alimentare), fluxurile de influenţă circulând în ambele sensuri. Experienţa aparent standardizatoare a industriei alimentare este modelată în strânsă legătură cu rolul identitar pe care consumatorii îl atribuie alimentaţiei, după cum indică apetenţa pentru marketizarea localului (fie el autohton sau exotic) şi a referinţelor la trecutul gastronomic împărtăşit în graniţele unui stat naţional cât şi a artizanalului şi a cunoaşterii tradiţionale ca paravan umanizant pentru procesele tehnologice ale liniei de producţie. În sens invers, unul dintre modurile în care industria alimentară îşi aduce contribuţia la producţia identitară – individuală sau colectivă a consumatorului – este formarea gustului unor întregi generaţii, a căror socializare la vârsta copilăriei este mediată (sau măcar asociată) cu consumul anumitor produse.

 

4. Madlenă cu aromă de copilărie. Hrănind nostalgia, acasă şi aiurea

 

Preferinţele alimentare, subsumate noţiunii de gust, nu pot fi explicate exhaustiv fără a merge pe firul conturării lor, prin investigarea unei memorii a gustului. Universul individual de semnificaţii este construit (şi) prin contribuţia emoţională a experienţelor gustative timpurii, pe urmele madlenei proustiene care, muiată în ceai de narator la vârstă adultă, îi declanşează acestuia un lanţ complex de amintiri ale unor trăiri asociate cu gustul madlenelor simţit în copilărie.

Madlenele personale, nimic altceva decât capsule de memorie a gustului, sunt invocate în mod uzual în legătură cu experienţe formatoare timpurii de natură idilică, adeseori domestică. Cele mai frecvent numite se asociază copilăriei petrecute la bunici, eventual în mediul rural. Într-o investigaţie mai în profunzime asupra naturii şi a consecinţelor acestei memorii a gustului, Belasco (2008) semnalează recurenţa markerilor etnici şi regionali în amintirile studenţilor săi americani, dar şi amintiri negative (asociate morţii unei persoane dragi, internatului, violenţei domestice). Departe de a exprima amintiri exclusiv domestice, inventarul madlenelor include şi produse industriale, despre care se aşteaptă să modeleze gusturile persoanei ajunse la maturitate: “Dacă un Happy Meal sau o pizza ne amintesc de cina cu tata de după meciul de fotbal, atunci să respingi grăsimile înseamnă să-l respingi pe tata. Acelaşi lucru poate fi spus despre o gogoaşă Tim Horton de după un meci de hochei, în pofida zaharurilor şi a grăsimilor trans” (Belasco 2008: 31).

Potenţialul nostalgic al acestui tip de produse este preluat de discursul de marketing. Belasco semnalează cum producătorii biscuiţilor Oreo – pe care îi numeşte “madlena naţională” americană – administrează un site pe care consumatorii pot împărtăşi public amintiri din copilărie legate de respectivii biscuiţi. Autorul se întreabă dacă “nu cumva astfel de amintiri mediate public nu vor ajunge să omogenizeze conştiinţa modernă, producând McAmintiri” (ibid.: 31). Încercări similare de marketizare prin recrearea – cu rol de supape publice ale memoriei – de experienţe generice din copilăria sau tinereţea optzecistă au avut ca obiect mărci româneşti precum ciocolata Rom sau biscuiţii Eugenia.

Departe de a fi un domeniu rezervat ştiinţelor sociale, formarea repertoriului alimentar individual constituie subiectul unor dezbateri de ordin biochimic. Studii ale Centrului European de Ştiinte ale Gustului caută să determine în ce măsură afinităţile pentru anumite gusturi reflectă bagajul cultural al individului, concluziile oferind răspunsuri nuanţate: “ambientul alimentar” al copiilor este influenţat de alegerile părinţilor, vorbindu-se chiar despre capacitatea stimulilor proveniţi din mediul chimiosenzorial propriu culturii locale de a influenţa preferinţele de gust de mai târziu (Valentin 2011). Această formare senzorială se produce, conform studiilor de ştiinţe naturale, prin transferul moleculelor de gust din alimentaţia mamei prin lichidul amniotic şi laptele matern. Este posibil, aşadar, ca gustul să fie “învăţat” la nivel biochimic. Cu toate acestea, repertoriul alimentar nu este imuabil, după cum sugerează descoperirea că repulsia francezilor faţă de alimentele pe baza de soia dispare după ce aceştia sunt expuşi pentru o perioadă mai îndelungată la dieta vietnameză (ibid.).

În mod alternativ, experienţa migraţiei este unul dintre catalizatorii nostalgiei alimentare. “Mâncarea de acasă” ancorează migrantul într-o comunitate naţională imaginată, pentru care stau mărturie supermarketuri etnice precum cele chinezeşti din Bucureşti, analizate în cadrul acestui volum sau pachetele cu mâncare pe care le “declară” în reportaje televizate după fiecare Crăciun românii blocaţi la graniţa României cu Occidentul. Nostalgicul gustativ al românilor din Londra, de pildă, este alimentat de magazinul Albinuţa, care livrează produse dintr-un repertoriu românesc poziţionat mai degrabă în sfera alimentelor modeste, cotidiene: praf pentru fasole bătută, pufuleţi, parizer, mici, caşcaval, ciocolată Poiana, răcoritoare Frutti Fresh, seminţe de floarea-soarelui.

Repertoriul alimentar “matern” poate deveni obiectul unor revoluţii identitare, precum sugerează un studiu sociologic despre preferinţele evreilor newyorkezi de a doua generaţie pentru gastronomia chineză, considerată de aceştia mai puţin constrângătoare şi mai puţin provincială în comparaţie cu dieta kosher a părinţilor lor (Tuchman şi Levine apud Belasco 2008). Unii autori citesc în această tendinţă o formă de individualizare, manifestată prin “refuzul produselor fundamentale, înalt valorizate ale grupului din care fac parte – de pildă bărbaţii care refuză carne roşie sau adolescenţii care refuză să bea Coca-Cola sau să consume fast-food” (Warde şi Martens 2003: 13), tendinţă corelată cu declinul mesei în familie şi potenţată de retorica autonomiei consumatorului.

 

5. Pe urmele peisajelor gastro-identitare urbane

 

Prezentul volum este compus din două părţi. Prima parte, pe care am intitulat-o “Construcţia sinelui naţional în spaţiile de consum”, analizează formele de expunere a specificului românesc, respectiv englezesc, ca strategii antreprenoriale în economia spaţiilor de consum din Bucureşti. Primul dintre articole îşi concentrează atenţia pe scenografia românităţii gastronomice în restaurantele de profil, în timp ce cel de-al doilea analizează dincolo de display-ul pub-urilor din Bucureşti, investigând “modurile de folosire” ale acestor spaţii în recrearea, departe de casă, a universului recreaţional domestic englezesc.

Partea a doua a volumului, “Fluxuri alimentare etnicizate”, se concentrează pe modul în care două grupuri de migranţi rezidenţi în Bucureşti, italieni şi chinezi, apelează la mâncare adusă din ţările de origine pentru a-şi păstra o oarecare coerenţă identitară, ajutându-i să se păstreze departe de un univers culinar românesc care nu îi hrăneşte suficient la nivel simbolic. Primul articol îşi propune să deconstruiască “pachetul de acasă” al italienilor din România. Plecând de la acesta, autoarea descrie cadrul mai larg al strategiilor personale de supravieţuire identitară prin mijloace gastronomice adoptate de italieni aflaţi temporar în Bucureşti, un spaţiu gastronomic perceput de aceştia drept poluat simbolic. Cel de-al doilea articol descrie un circuit alimentar similar prin opacitatea sa, cel al supermarketurilor chinezeşti dispuse în zona complexului Dragonul Roşu. Textul îşi propune să descrie această formă de comerţ ca strategie antreprenorială şi identitară şi explorează relaţia dintre cele două preocupări ale comercianţilor.

 

Textul lui Sergiu Sbârcea, primul din volum, tratează subiectul restaurantelor “cu specific”, înscriindu-se în familia abordărilor care prioritizează rolul de agent identitar al antreprenorului, investindu-l pe acesta cu puterea de a crea cadrul consumului. Capitolul introduce o temă atipică: punerea în scenă a etnicităţii “la ea acasă”. Explorând modurile în care proprietarii de restaurante cu specific românesc îşi legitimează produsele vândute şi implicit eticheta etnică a acestora, autorul introduce conceptul de ecologie rustică. Pe baza scenografiei prin care se construieşte românitatea în diversele spaţii analizate, autorul izolează trei tipologii: restaurantele care recuperează tradiţionalul/rusticul, restaurante în care predomină elemente butaforice domnesc-boiereşti şi restaurante care nu apelează la recuzita materială a românităţii imaginate. Esenţa autohtonităţii, aşa cum apare manifestă în respectivele spaţii printr-o serie de obiecte tari, pare a sta în obiectele din lemn, a ştergarelor decorative, a blidelor decorative şi a borcanelor cu murături. Reprezentările încorporează şi un repertoriu cromatic.

Autorul schiţează şi o analiză de conţinut a meniurilor, în care descoperă că repertoriul lingvistic se supune şi el unei arheologii identitare. Valorizarea referinţelor şi a formelor regionale, semnalată de autor în meniu, este prezentă de altfel şi la nivelul marketingului produselor industriei alimentare, dar şi în oferta pieţelor şi a târgurilor de mici producători. Un fenomen public relativ nou în materie de gastro-identitate românească, sublinierea particularităţilor regionale este o realitate foarte familiară spaţiului gastronomic italian, după cum apare şi în capitolul Cristinei Boboc. Pornind pe firul ideii conform căreia autohtonismul a început să caracterizeze preferinţele culinare ale românilor odată cu integrarea europeană, depăşind “bulimia simbolică” după mâncăruri occidentale (Mihăilescu şi Iancu 2009), tendinţa către regionalizare s-ar înscrie în politica europeană de încurajare a identităţilor multi- sau trans-, şi de re-legitimare a localul şi regionalul ca identificări alternative naţionalului.

În ceea ce priveşte resorturile motivaţionale care încurajează consumul produselor “noastre”, “ca la mama acasă” într-un context public, autorul încadrează această preferinţă în preocupările despre securitatea alimentară, exprimată printr-o tendinţă către neofobie (Fischler 1988). O altă practică ce ar putea fi desluşită prin apelul la cadrul teoretic al capitolului este uşurimea cu care adjectivul “româneşti” asociată în pieţe oricărui tip de fructe şi legume deschide cu repeziciune sacoşa cumpărătorilor.

O perspectivă opusă tezei articolului, conform căreia miza gastronomiei româneşti în restaurante este de a hrăni consumatorul cu certitudini, este că dimpotrivă, mâncarea românească se legitimează ca mâncare “de restaurant” prin exotizare. Procesul de exotizare se poate realiza fie prin revendicarea ei de la un trecut necunoscut, inteligibil doar prin filtrul mitului sau al folclorului (indicat de arhaismele identificate în meniu), fie prin revendicarea de la un trecut personal pierdut, în mod uzual copilăria petrecută la bunici (activată de antreprenorii gustului prin uzul regionalismelor).

În efortul său de a răspunde lui unde şi ce se găteşte româneşte în spaţiile de consum din Bucureşti, cercetarea deschide apetitul pentru noi întrebări care întorc privirea etnografică înapoi pe consumator şi plasează focusul pe cum se mănâncă: rutinele, ritmurile, timpul şi comensalitatea din jurul restaurantelor cu specific românesc.

Capitolul 2 (Simona Florea, Ioana Ristea, Mihaela Ţânţaş) explorează cultura pub-urilor la englezii din Bucureşti, încercând să afle, prin analiza spaţiilor tipice de socializare, în ce măsură mulţimea englezilor din Bucureşti se articulează după regulile unei comunităţi. Expaţii în cauză nu se revendică drept britanici, identitate pe care simţul comun ar indica-o drept cea mai uşor inteligibilă la nivelul spaţiului european, ci apelează la identificarea (sau diferenţierea) prin apartenenţa regională – englez – câteodată versus scoţian, irlandez. Studiul pleacă de la premisa că pub-urile bucureştene se coagulează în sâmburi de comunitate, cu rol de extensii ale tradiţiei culturale căreia îi aparţin, tradiţie care valorizează (şi exportă) cultura pub-ului. Motivaţiile pentru care expaţii frecventează pub-urile se referă deopotrivă la meniu, activităţi recreaţionale asociate, amenajarea spaţiului, profilul celorlalţi clienţi, toate motivele având de-a face cu construcţia familiarităţii. Autoarele dezvoltă o etnografie bogată, concentrată pe descrierea în amănunt a ritmurilor pub-ului, a felul în care englezii îşi construiesc o insulă a rutinelor într-o ţară străină, cu care mulţi nu par să îşi facă planuri de rezidenţă pe termen lung. Complicitatea cu ceilalţi englezi din pub în privinţa rutinelor fluidizează interacţiunile, iar cei nefamiliarizaţi cu codurile sunt sancţionaţi. Capitolul furnizează şi accesul, mai mult sau mai puţin direct, la privirea Celuilalt asupra autohtonilor.

Etnicitatea expaţilor descrişi de autoare nu pare a fi caracterizată prin ataşamente esenţializatoare. Cazul englezilor din Bucureşti şi-ar putea regăsi o cheie de lectură prin argumentul etnicităţii simbolice, al lui Herbert Gans, referitor la evreii de a treia generaţie din Statele Unite, despre care spune că “mulţi caută modalităţi facile şi intermitente de a-şi exprima identitatea, modalităţi care nu intră în contradicţie cu modul de viaţă. […] [E]tnicitatea capătă o funcţie expresivă mai degrabă decât instrumentală în vieţile oamenilor, devenind preponderent o activitate recreaţională” (Gans 1996: 436).

Capitolul Cristinei Boboc explorează conţinutul şi efectele “pachetului de acasă” primit de migranţii italieni din Bucureşti. Rezultatele cercetării par să confirme imaginea italianului care valorizează intens alimentaţia ca determinant identitar şi care sunt reticenţi în a face concesii unui mediu alimentar străin. Mâncarea trimisă de familia din Italia are rolul de a îmblânzi “străinătatea” şi creează o punte pe care circulă, în cuvintele autoarei, sentimente şi amintiri.

Textul face referire şi la oferta de gastronomie italiană disponibilă în Bucureşti, reflectând diverse forme de sincretism al gustului, la care îşi aduc aportul bucătari, consumatori români, patroni de restaurante italieni. Emblematic este cazul antreprenorului italian patron de restaurant cu specific, care preferăa să îşi pregătească acasă propriile mese, ferindu-se de adaptările autohtone iniţiate de bucătarul român al restaurantului său.

Oferta gastronomică a unor astfel de spaţii de consum cu profil etnic se negociază cu consumatorul, care îşi aduce la rândul lui propriul bagaj cultural în negociere. Astfel, pe harta naţională a ceştilor de cafea de pildă, oraşe ca Timişoara sau Petroşani sunt puncte vizibile. În primul caz este vorba de o formă de colonizare a gustului, realizată de migranţii/antreprenorii italieni; în al doilea caz el a fost “importat”, a trecut graniţa bine ascuns în bagajul migranţilor pentru muncă. Pe urmele etnogenezei româneşti se conturează azi, deocamdată discret, o gastro-geneză italo-românească, unde panetone (desertul italian de Crăciun) ameninţă monopolul sărbătoresc al cozonacului, espresso-ul la rândul lui tulbură monopolul matinal al cafelei la ibric (turceşti) iar uleiul de măsline apare ca marcă de distincţie alimentară, potenţat de curentul alimentaţiei sănătoase şi de calitate. Faptul că bucătăria italienească este privilegiată în proiectele antreprenoriale culinare din România (fapt semnalat şi de Sergiu Sbârcea în capitolul său, prin inventarierea tipurilor de restaurante etnice din Bucureşti) este în concordanţă cu o tendinţă omniprezentă, care a fost explicată inclusiv prin simplitatea care caracterizează această bucătărie. În context românesc, o posibilă explicaţie complementară pentru succesul acesteia ar fi că ea hrăneşte două tipuri de nevoi identitare: cea de distincţie – bucătărie rafinată, de prestigiu, accesibilă în formele ei gourmet doar palatelor înzestrate cu capacitatea de apreciere – şi cea de familiaritate, în cazul sutelor de mii de români cu experienţa migraţiei în Italia.

După cum arată un studiu despre formarea (printr-un proces top-down a) bucătăriei naţionale italiene, citat mai sus, există anumite mărci care italienizează felurile de mâncare: “consumatorii globali pot prepara aceste mâncăruri în funcţie de împrejurări, dar fac eforturi să menţină autenticitatea acestor preparate folosind roşii sau usturoi şi ulei de măsline”, continuând: “Doar în ultimele decade consumatorii italieni au început de fapt să mănânce ceea ce restul lumii recunoaşte astăzi ca bucătărie italiană” (Helstosky 2004: 1).

Românitatea gastronomică se exersează pe o piaţă culinară cosmopolită, cea a restaurantelor din Bucureşti, o piaţă fluidă, în care bucătăria românească şi cea “internaţională” pot coexista paşnic într-un meniu, aşa cum reflectă capitolul 1 sau dimpotrivă, una suficient de opacă inovaţiilor culturale, aşa cum sugerează românizarea specificului italian prin substituirea ingredientelor tipice cu variante româneşti (conform capitolului 3).

 

Sincretismul culinar încape cel mai confortabil într-o oală cu eticheta “bucătărie internaţională”, care oferă antreprenorilor gustului posibilitatea de a marina laolaltă elemente de gust dintre cele mai diverse, într-o perfectă democraţie a schimburilor culturale. O mostră a unui astfel de sincretism ni se oferă într-o lucrare despre hibridizarea bucătăriei mexicane, produsă odată cu dezvoltarea industriei alimentare, care citează experimente bizare cu ingredientele industriale nou apărute pe piaţă: “creveţi cu fulgi de porumb, creier de vitel cu biscuiţi, supa de lapte cu macaroane şi coaste de porc în Pepsi-Cola” (Pilcher 2005: 242).

Lucrarea Cristinei Boboc surprinde şi practicile asociate consumului alimentar pe care italienii le utilizează ca mărci de distincţie, precum comensalitatea sau timpul alimentelor.

Capitolul care încheie volumul (Natalia Malancu, Viorela Strat) vorbeşte despre trei magazinele alimentare chinezeşti din cartierul bucureştean Colentina prin prisma rolului lor în dinamica identitară a migranţilor. Capitolul abordează un teren de cercetare explorat anterior cu atenţie la consumul de textile al consumatorului “obişnuit”, care transformă Dragonul Roşu într-o sursă a materialităţii domestice (Crăciun 2009). Autoarele prezentei cercetări se concentreaza pe strategiile comerciale alimentare, identificând în zona complexului comercial Dragonul Roşu trei supermarketuri cu produse chinezeşti, relativ la care descriu motivaţia pentru activitatea de comercializare a acestor produse, motivaţie care oscilează între dorinţa antreprenorilor de a întreţine legăturile cu trecutul şi capacitatea afacerii de a le oferi un sentiment de independenţă şi de distanţare de ceilalţi imigranţi chinezi. Legat de aceasta, articolul caută să surprindă dimensiunea centrifugă a strategiei antreprenoriale: modul în care antreprenorii gestionează raţiunea comercială, de lărgire a bazinului de clienţi pentru a include şi consumatori (sau colaboratori) români. Un indicator al acestei dimensiuni pare a fi efortul comercianţilor de a “traduce” – uneori în sens propriu – oferta de produse, pentru a mări gradul de accesibilitate al acestora, “pentru ca românii nu ştie”.

Autoarele realizează o descriere densă a inventarului si a display-ului celor trei magazine şi schiţează profiluri ale consumatorilor români, corelându-le cu nivelul de competenţă culturală. Practicile de consum ale clienţilor chinezi ai supermarketurilor nu par să se extindă şi asupra frecventării restaurantelor cu specific chinezesc. Asemănător italienilor rezidenţi în Bucureşti, descrişi în capitolul 3, respondenţii chinezi nu sunt clienţi ai restaurantelor cu specific autohton. Astfel, două practici de consum alimentar par a funcţiona în paralel în cazul etnicilor chinezi şi italieni, ceea ce face ca oferta publică de mâncare etnică să nu fie autentificată de cunoscătorii “din interior”.

            Ambele capitole din această a doua parte reflectă, prin abordări diferite, memoria diasporică a gustului, prin care migranţii (italieni sau chinezi) recuperează familiarul, mergând uneori către o formă de igienă simbolică prin refuzul de a hibridiza tradiţia culinară “de acasă” prin concesii făcute universului gastronomic românesc, care la rândul său tinde să îl încorporeze pe Celălalt.

 

            Cercetările reunite în acest volum, parte din proiectul mai amplu de cartografiere socială a Bucureştiului, reprezintă o primă cheie de descifrare a peisajului gastronomic bucureştean, aflat în continuă fragmentare şi reconfigurare pe măsură ce structura populaţiei se modifică şi odată cu ea se accentuează discernământul papilelor gustative ale locuitorilor ei.

Întrucât graniţele dintre cele două părţi ale volumului sunt extrem de permeabile, invităm cititorul să-şi traseze propriul parcurs de lectură, utilizând articolele din volum ca “food for thought” pentru aprofundarea unui teren de cercetare – peisajul gastro-identitar din Bucureşti – care se pretează atât unor explorări cotidiene cât şi unor demersuri de cartografiere la scară mică.



[i]             Cercetările din prezentul volum fac parte din programul de cercetare Cartografierea socială a Bucureştiului, organizat de Catedra de Sociologie a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative în perioada 2010-2011.

[ii]              Zachary Nowak, în http://www.foodinitaly.org/, accesat în data de 5 mai 2011.

[iii]              Respectivul produs a primit certificatul european de Indicaţie Geografică Protejată în prima jumătate a lui 2011.

[iv]              Premisa implicită a studiului celor doi autori este că mâncatul în oraş include o latură pronunţată de divertisment şi că se înscrie mai degrabă într-un tip de consum de lux decât de necesitate.

[v]              România nu pare să fi fost vizată de un produs localizator McDonald’s, cea mai apropiată adaptare a meniului la preferinţele de consum autohtone fiind chicken wrap, asemănător shaormei.

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

Anderson, Benedict. 1991 (1983). Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. London: Verso.

Appadurai, Arjun. 1988. “How to Make a National Cuisine: Cookbooks in Contemporary India”. Comparative Studies in Society and History, 30(1): 3-24.

Appadurai, Arjun. 1996. Modernity at Large. Cultural Dimensions of Globalization. Minneapolis: University of Minnesota Press.

Belasco, Warren. 2005. “Food and the Counterculture: A Story of Bread and Politics”: 217-234. În The Cultural Politics of Food and Eating. A Reader, James Watson şi Melissa L. Caldwell (ed.), Oxford: Blackwell Publishing.

Belasco, Warren. 2008. Food: the Key Concepts. New York: Berg.

Billig, Michael. 1995. Banal Nationalism. London: Sage Publications.

Bourdieu, Pierre. 2004. Distinction: A Social Critique of the Judgement of Taste. London: Routledge.

Crăciun, Magdalena. 2009. “Europa: o piaţă faimoasă în România post-socialistă”. În Etnografii urbane, Vintilă Mihăilescu (ed.). Iaşi: Polirom.

Fischler, Claude. 1988. “Food, Self, and Identity”. Social Science Information 27: 275-292.

Gans, Herbert J. 1996. “Symbolic ethnicity: The future of ethnic groups and cultures in America”: 425- 459. În Theories of Ethnicity: A Classical Reader, W. Sollars (ed.). New York: New York University Press.

Guigoni, Alessandra (ed.). 2004. Foodscapes. Stili, mode e culture del cibo oggi. Milano: Polimetrica.

Helstosky, Carol. 2004. Garlic and Oil: Politics and Food in Italy. New York: Berg.

Lowenthal, David. 2003 (1985). The Past is a Foreign Country. Cambridge: Cambridge University Press.

Lozada, Eriberto P. Jr. 2005. “Globalized Childhood? Kentucky Fried Chicken in Beijing”: 163-179. În The Cultural Politics of Food and Eating. A Reader, James Watson şi Melissa L. Caldwell (ed.). Oxford: Blackwell Publishing.

Mihailescu, Vintila. 2003. “La problématique déconstruction de la sarma. Discours sur la tradition”: 147-196. În La ricerca antropologica in Romania: Prospettive storiche ed etnografiche, Cristina Papa, Giovanni Pizza, Filippo M. Zerilli (ed.). Napoli: Edizioni scientifiche italiane.

Mihăilescu, Vintilă, Bogdan Iancu. 2009. “’Produsele de calitate’ şi patrimonializarea gustului în România”. Sociologie Românească VII(3): 37-50.

Mintz, Syndey. 1985. Sweetness and Power. The Place of Sugar in Modern History. New York: Viking.

Pilcher, Jeffrey M. 2005. Industrial Tortillas and Folkloric Pepsi: The Nutritional Consequences of Hybrid Cuisines in Mexico: 235-250. În The Cultural Politics of Food and Eating. A Reader, James Watson şi Melissa L. Caldwell (ed.). Oxford: Blackwell Publishing.

Pollan, Michael. 2006. The Omnivore's Dilemma: A Natural History of Four Meals. London: Penguin Books.

Ritzer, George. 2003 (1993). Mcdonaldizarea societăţii. Bucureşti: Comunicare.ro

Valentin, Dominique. 2011. “Dis-moi que tu manges...”. Biofutur 30(320): 47.

Warde, Alan, Lydia Martens. 2003. Eating Out: Social Differentiation, Consumption and Pleasure. Cambridge: Cambridge University Press.

Watson, James. 2005. “China’s Big Mac Attack”: 70-79. În The Cultural Politics of Food and Eating. A Reader, James Watson şi Melissa L. Caldwell (ed.). Oxford: Blackwell Publishing.

Yan, Yunxiang. 2005. “Of Hamburger and Social Space: Consuming McDonald’s in Beijing”: 80-103. In The Cultural Politics of Food and Eating. A Reader, James Watson şi Melissa L. Caldwell (ed.). Oxford: Blackwell Publishing.