Bine aţi venit
Pagina principală
ARK of EUROPE
Revista Societatea Reală
Numărul 1/ 2010
Numarul 2 / 2010
Numarul 1 / 2011
Download
Internet Links
Opinii
Contact
Site Map
Cărţi
Admitere sociologie
Forum Societatea Reala
e-mail me


 

 Cristina Boboc

Prosciutto e parmigiano.

Pachetul de acasă al italienilor stabiliţi în Bucureşti

 

Abstract

 This article is the result of one year of observations and discussions about food and the home package received by the Italians settled in Bucharest. The purpose of this research was to see which is the reason of the package from home, what it contains and what are its effects on the immigrants that receive it. The contact between the individual and food forms during childhood during primary and secondary socialization. Leaving the family home for settling in another cultural area causes, in most situations, the uprooting and the need periodic return items to confirm identity. Products received from home are a bridge between the family and its far away member, as the package sent from home is not only food, but also feelings, memories, etc. In this way, food becomes a way of making the difference between immigrants and local people. This difference is stressed not only by the cleavage product itself, but also by the form or the time it is consumed. The package from home brings a part of home in a foreign area where home is the reference model; food becomes the lens through which they relate to others, find similarities or differences. Thus the foreign is tamed with the smells and tastes embedded in childhood.

 

-          Şi mozzarella asta produsă în România, din ce fel de lapte este făcută, românesc sau italian?

-          Laptele provine din România, dar întreg procesul de producţie este asigurat de lucrători italieni într-o firmă italiană după toate normele şi reţetele italiene.

-          Păi nu e italiană atunci, gustul italian e dat de iarba şi apa pe care o consumă animalul, aerul e altul, înţelegi? Aici e tot secretul.

(Mario, 27 de ani)

Introducere

Fragmentul de mai sus este dintr-o discuţie iscată spontan care m-a convins să încep această cercetare despre gustul lui acasă.

 Am început această cercetare în cadrul Proiectului Cartografierea Socială a Bucureştiului din 2010, unde am studiat imigraţia italienilor în România. În prima fază a cercetării îmi propusesem să identific factorii push-pull al imigraţiei italiene către România.

Iniţial am constatat o discrepanţă între două mari tipuri de migraţie. Migraţia în scopul investiţiilor şi dezvoltării afacerilor şi migraţia în scop de muncă, două grupuri distincte care se neagă reciproc la nivel discursiv din mai multe motive, dar nefiind acesta scopul lucrării, nu voi insista asupra acestui aspect. Ţin să precizez din start că nu voi face nici o trimitere la migraţia istorică a italienilor în România (secolul XIX şi începutul secolului XX), respondenţii pe care i-am intervievat au venit în România în perioada 1990-2011.

Am observat însă, şi de o parte şi de alta, un element comun ambelor tipuri de imigranţi: pachetul de acasă. Şi unii şi alţii, deşi la nivel declarativ, consumă produse alimentare româneşti, atunci când se raportează la  „a mânca bine”, au în vedere mâncarea şi mâncatul ca la ei acasă. Am subliniat cuvintele de mai sus, tocmai pentru că, după cum vom vedea pe parcursul lucrării, nu doar alimentele consumate te fac „italian”, ci şi când şi cum le consumi.

Vom vedea pe parcurs că pachetul primit de acasă nu este doar pachetul ce conţine produse alimentare, este pachetul menit să îmblânzească străinătatea, domesticind-o cu mirosurile şi gusturile lui „acasă”.

 

Metodologie

Materialul etnografic al lucrării a rezultat din observaţie directă şi participativă alături de trei dintre respondenţii mei, completată de 23 interviuri nestructurate, realizate în perioada martie 2010 – martie 2011.

Observaţia participativă m-a ajutat să înţeleg mai bine legătura dintre obiectul primit (pachetul) şi receptor. Pe unul dintre respondenţi l-am însoţit la ridicarea pachetului, urmărind atent procesul de despachetare, atingerea, mirosirea, degustarea  produselor pentru a li se stabili originea exactă şi tipul produsului (parmezanul sau prosciutto, în general, atrag asemenea comportamente). În celelalte două cazuri am participat la despachetarea unui pachet adus din Italia de către sora respondentului în care  alegerea a fost făcută de membrii familiei rămase în Italia şi un pachet adus de unul dintre respondenţi la întoarcerea în România după sărbătorile de  An Nou, unde alegerea produselor a fost, după declaraţiile respondentului, în totalitate a lui cu intervenţia rudelor pentru anumite produse preparate în casă.

Dintre cele douăzeci şi trei de interviuri, trei au fost interviuri de grup cu tineri italieni stabiliţi temporar în România.

O altă metodă prin care am încercat să culeg informaţii a fost un exerciţiu în care doi dintre respondenţi au fost rugaţi să ţină timp de două săptămâni obişnuite (nu în perioada sărbătorilor), o săptămână în Italia şi o săptămână în România, un jurnal în care să îşi noteze ce au mâncat şi orarul la care au mâncat. Scopul acestui exerciţiu, a fost să detectez anumite pattern-uri şi schimbări de registru în cazul în care există. Exerciţiu care a generat mai multe poveşti pline de sens.

 

Italia de la  fuga deisoldi la fuga deicervelli. Prototipul migrantului italian.

La fuga deisoldi

Între România şi Italia există deja o tradiţie a migraţiei de ambele părţi.  După 1990, mulţi dintre micii antreprenori italieni au găsit pământ fertil în România pentru investiţii mici şi mijlocii, fie mutându-şi afacerile din Italia în Români, fie investind direct aici. Investiţiile iniţiale se orientau mai degrabă spre producerea, prelucrarea textilelor şi pielii şi afaceri imobiliare.

Un studiu[i] primit de la Camera de Comerţ a Italiei pentru România, arată că în 2005[ii] în România existau 17.982 de firme cu capital italian înregistrate pe teritoriul României, iar domeniile principale de activitate sunt: servicii, textile/îmbrăcăminte, agricultură, imobiliare, prelucrarea pielii/încălţăminte, import-export, distribuţii en-gross şi en-detail, lemn/mobilă. Cristina Papa şi Veronica Redini, într-un studiu despre investitorii italieni din România îi numesc investitorii „transmigranţi. (Papa 2003)

Presa italiană a vremii relata patetic desprefuga deisoldi, fuga banilor din ţară către ţările din fostul bloc comunist.

O parte dintre ei şi-au deschis restaurante şi pizzerii, în ideea „agregării unei mini-comunităţi italiene în jurul restaurantului” (Andrea[iii], 65 de ani). Andrea e în România din 1990, are un lanţ de investiţii în domeniul imobiliar, a încercat să deschidă de câteva ori restaurante cu specific italian în Bucureşti, dar de fiecare dată a eşuat. În primul restaurant pe care l-a deschis a început să gătească el, apoi a adus un bucătar din Italia. Dar având clienţi italieni puţini, s-a orientat către piaţă românească, adaptând meniul după gustul clienţilor, prin urmare, a concediat bucătarul italian, a angajat un român care mai „fusese prin Italia” şi a creat un restaurant cu specific pseudo-italian unde el nu mânca niciodată, prefera să-şi gătească singur acasă cu produse pe care şi le aducea din Italia sau îi trimitea soţia pachet atunci când venea vreun prieten să-l viziteze.

 

La fuga deicervelli

După 2007, odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, către România a început să vină un val de tineri italieni absolvenţi de facultate, masterat şi chiar doctorat, cu scopul de a se angaja în companii multinaţionale, şcoli cu predare în limba italiană, camere de comerţ şi chiar firme cu capital italian. Fenomenul nu este caracteristic doar pentru migraţia către România, România este elementul nou în acest sistem pe care presa din Italia l-a numit fuga deicervelli.

Un raport al ISTAT[iv] arată că peste 50% dintre absolvenţii unei facultăţi pleacă din Italia, iar peste 60% dintre aceştia aleg drept destinaţie Europa.

 

 

                                           Fig.1

Dacă despre migranţii în scopul dezvoltării afacerilor în România putem găsi statistici exacte şi cîteva studii, cercetări antroplogice, despre cei din urmă datele sunt inexistente, Oficiul Român pentru Imigrări înregistrând un număr de patru cetăţeni italieni. Cetăţenii italieni, ca orice cetăţeni europeni, sunt obligaţi să se înregistreze după o şedere mai lungă de trei luni, dar pentru că accesul se face pe baza buletinului şi nu există nicio înregistrare cu data intrării pe un anumit teritoriu, orice cetăţean european îşi poate prelungi şederea atât cât doreşte fără să se înregistreze. O altă dificultate în realizarea unor date statistice este că această categorie de migranţi este foarte instabilă, sunt într-un tranzit permanent, deschişi la oferte de muncă în orice altă ţară. În timpul acestei cercetări am remarcat plecări permanente, dar  şi mulţi nou-veniţi.

Fabio, este unul dintre cei cărora li se poate atribui uşor eticheta de cervello in fuga, este absolvent al unei facultăţi în Italia lucrează pentru o companie multinaţională în Bucureşti. Merge acasă rar şi nici relaţia cu restaurantele cu specific italian din Bucureşti nu este una satisfăcătoare, prin urmare soluţia a fost să primească pachet de acasă şi să-şi gătească singur.

 

Valiza cu identităţi

Indiferent dacă sunt în România în scop de muncă sau pentru afaceri, imigranţii italieni invocă aproape univoc nostalgia gustului de acasă. Iar acasă are miros şi gust de parmezan, prosciutto, busuioc, rozmarin, mozzarella, acasă nu este nici măcar Italia, ci zona/oraşul din care vine fiecare. Când i-am povestit unui respondent că am cumpărat mozzarelle produse în România împreună cu unul dintre conaţionalii lui, iar acesta a aprobat calitatea, replica respondentului meu a fost: „ce înţelege el din mozzarelle, el e din nord, mozzarella e din zona mea [Bari]” (L. 31 de ani). Am surprins situaţii în care ironizând o anumită persoană i se făcea trimitere la alimentele pe care le consumă, „evident că e iute, e din sud şi mănâncă numai picant” (T. 62 de ani) sau „are păr negru şi des pe corp pentru că acolo la ei, în sud, mănâncă numai smochine, de acolo li se trage” (C. 29 de ani). În acest caz, mâncarea nu mai apropie, ci desparte, individualizează, localizează, creează un fel de „gastrocentrism” (Teti 1999:85) unde individul este asociat cu mâncarea locului, a spaţiului de unde vine, „spune-mi ce mănânci, ca să-ţi spun de unde eşti”, am putea spune parafrazând un vechi proverb românesc.

În studiul său despre antropologia alimentară mediteraneană, antropologul Vito Teti observă că:

trăsăturile care caracterizează bucătăria locală sunt, de fapt, socializarea, apropierea, comuniunea, dimensiunea comunitară care se stabileşte între persoane. În societăţile comunitare, unde diferenţele dintre graniţele aceluiaşi teritoriu sunt foarte puternice (cele de ordin social), mâncarea apare constant ca element de distincţie şi de recunoaştere. Persoanele care se stabileau în alte teritorii pentru serviciu sau alte motive, îşi lua cu sine mâncare, rezerve, pachete alimentare. Fie din motive de dificultate de a găsi unde să mănânce, fie pentru plăcerea de a mânca aşa ca acasă. (Teti 1999:88)

 

Imigranţii italieni îşi fac provizii, primesc pachete cu alimente, ca să mănânce „ca acasă”, acasă având mai multe sensuri în acest caz: familie, zonă de provenienţă, oraş etc.

Luciano locuieşte în România din 1995, de câte ori vine de acasă, îşi aduce provizii solide de paste, parmezan, prosciutto, diferite tipuri de salam, ton, mozzarelle, dar şi pastă de dinţi, săpun, îmbrăcăminte pe care nu le găseşte în România. Explicaţia lui e simplă: „sunt lucruri cu care am crescut şi de care nu mă pot desprinde, e suficient doar să le miros şi mă simt acasă”.

După interviu m-a invitat acasă să-mi arate „plantaţia” de busuioc şi roşii-ciliegini pe care le creşte pe balcon:

ca să înţelegi trebuie să simţi mirosul de busuioc adevărat. Busuiocul ăsta miroase a copilărie şi a mama (care nu mai este), nu pot trăi fără mirosul acesta. Îmi cresc în fiecare an busuioc pe care îl pun în mâncare, cel din comerţ nu miroase aşa, aduc seminţe din Italia sa fie ca cel de la mine, din Bari. Roşiile sunt pentru sos, în România găsesc rar roşii bune pentru sos, roşiile româneşti sunt mai acrişoare.

 

Busuiocul lui Luciano este ca o madlenă proustiană, este modul în care străinătatea este îmblânzită prin mirosurile incorporate în timpul formării sale ca individ, începând cu socializarea primară, când sunt interiorizate primele forme ale realităţii sociale (Berger 2008). Luciano îşi aminteşte de mirosul busuiocului încă din copilărie, este mirosul lui acasă, mirosul cu care se identifică. Iar  „identificarea cu un aliment, un fel de mâncare, o plantă aromatică, un fel de a găti, o tehnică de conservare, un mod de a consuma alimentele se construieşte în decursul unei perioade lungi, marcate de penurie, succese alimentare, de interdicţii şi disponibilităţi, de alegeri şi necesităţi” consideră antropologul Vito Teti (1999:85) în studiul despre alimentaţia mediteraneană.

Luciano merge rar acasă, şi dacă nu reuşeşte să îşi aducă tot ce îşi doreşti, îşi aduce ingredientele necesare şi îşi prepară singur, am asistat la procesul preparării roşiilor uscate în ulei şi a vinetelor în ulei şi în oţet, roşiile uscate au fost aduse din Italia.

Dintre toţi, Luciano îmi aminteşte cel mai mult de prototipul calabrezului din scrierile lui Corrado Alvaro, „calabrezul care şi atunci când pleacă în America, chiar şi ca soldat, îşi ia cu el pâinea şi ciorba sa; le duce în mâneca de la sacoul pe care şi-l pune pe umăr”[v].

Fabio este cel mai tânăr dintre respondenţi, are 26 de ani şi este de doi ani în România, primeşte pachet de acasă în mod sistematic, cam o dată la o lună jumătate. L-am însoţit la ridicarea pachetului care soseşte în România prin serviciul de transportare pe care îl oferă compania AtlasSib, pe lângă transportul pasagerilor. Pe lângă produsele preparate în casă, Fabio primeşte şi multe alte produse pe care le-ar găsi la orice hipermarket din România, explicaţia lui este cât se poate de simplă:

este mai ieftin în Italia şi apoi dacă tot îmi trimit, îmi mai pun şi alte lucruri, nu doar cele pe care le pregăteşte mama sau se găsesc doar în zona mea… aici ar trebui să dau eu banii pe ele, aşa dau ai mei, economisesc.

 

Fabio despachetează şi miroase, apoi îmi spune povestea fiecărui produs. Cafea, parmezan, prosciutto, paste, ton, dar şi multe preparate în casă: dovlecei în ulei, dulceaţă etc., fiecare are o poveste, sunt de acasă.

Primul contact pe care îl au cu produsele este cel olfactiv, iar domesticirea străinătăţii se face mai întâi vizual şi olfactiv, mirosul e cel care le aminteşte de casă. Contactul cu produsele alimentare primite, mâncarea de acasă nu doar că îmblânzeşte distanţa dintre prezent şi trecut, ci e un fel de aducere a trecutului în prezent:

E ca şi cum ar aduce cu ei casa, grădina, familia, prietenii. Mâncarea evocă şi într-un fel face prezent un loc antropologic construit din cuvinte, memorie, amintiri, istorii, persoane, relaţii. Prin intermediul mâncării se deznoadă, se consumă, se rezolvă şi de multe ori se sporeşte nostalgia locului de provenienţă. Se măsoară legătura pe care acesta o mai are.” (Teti 1999:90)

 

Noi-voi şi barbarismul culinar

Discuţiile din jurul mâncării alunecă aproape involuntar la procesul mâncării, constat că respondenţii mei nu sunt interesaţi doar de ce mănâncă, ci şi de cum se combină alimentele, precum şi timpul fiecărui aliment. Dacă până acum tot discursul se centra doar în jurul lor: ce primesc, ce mănâncă etc, atunci când discuţia ajunge la procesul mâncatului, discursul devine brusc dihotomic: noi-voi şi aici mâncarea devine iarăşi factorul care diferenţiază, mai mult chiar devine un o formă de gastrocentrism în care „străinul” este acuzat de barbarism, pentru că are un comportament „ciudat”:

Pentru noi mâncarea e importantă, e aproape un ritual, dimineaţa un cappuccino cu un corn, apoi prânzul este mai consistent: paste, carne, desert, iar seara mai lejer, o pizza, nişte cartofi, salate, peşte. La voi totul e amestecat, cum puteţi mânca dimineaţa carne? Sau am mai văzut pe unii care mănâncă ciorbă la 8.00 dimineaţa. Este îngrozitor!

se revoltă Antonio, argumentându-mi că în Italia aşa ceva nu este posibil şi de fiecare dată, partea aceasta este partea cea mai sensibilă a interviului, majoritatea respondenţilor devin aproape nervoşi când vorbesc despre „cultura mâncatului”, conchid din acest tip de răspuns că este unul dintre şocurile culturale pe care le-au avut aici.

Conflictul dintre Noi şi Voi devine mai aprins când observă adaptările româneşti ale gastronomiei lor , gastronomiei italiene:Cum puteţi pune ketchup peste tot? Stricaţi pizza cu ketchup şi cu alte prostii. (Giovanni, 31  de ani)

Când vorbesc despre mâncarea lor, discursul devine plin de patos, de la afirmaţii precum „mâncarea noastră este cea mai bună din lume” sau „restaurante italiene găseşti în toată lumea, pentru că avem o bucătărie extraordinară”, nu ezită să sublinieze şi elementele acestor distincţii, care se transformă uşor în „secretul evoluţiei”: macchinetta, grâuldur etc.:

Nouă ne plac lucrurile bune, de calitate, cafeaua, pastele… cafeaua asta nu e aşa simplu să o faci, trebuie să ştii cum sau să ai cele necesare, o macchinettaspecială ca să faci o cafea bună, de multe ori în România cafeaua este groaznică. Şi pastele la fel… offf pastele voastre se lipesc, şi se fac moi, pastele noastre sunt din grâu dur… nu se descompun la fierbere (zâmbeşte) (Guido, 54 de ani)

 

Deşi iniţial afirmă cu toţii că le place viaţa în România, când vine vorba de mâncare apar „conflictele interetnice”, gradul de toleranţă scade, iar românii sunt acuzaţi de „barbarism alimentar”, aproape de fiecare dată când vine vorba de mâncare.

Andrea, deşi şi-a deschis restaurante cu specific italian de mai multe ori, preferă să îşi gătească acasă:

Am mai mâncat şi ce făcea bucătarul meu, cel italian, bucătarul român nu ştie să gătească italieneşte, el adaptează mâncarea noastră la gustul vostru, pentru restaurant poate era bine că românului îi plăcea, dar mie nu. De la început aduceam produse din Italia, dar eu nu stăteam numai după el să văd ce face, dar el fura şunca adusă de mine şi o înlocuia cu cea românească, nu mai zic de parmezan care dispărea imediat, când am văzut asta, m-am supărat şi am închis restaurantul, păi ce, aşa se face…? (Andrea, 65 de ani)

 

Practica mâncatului nu se reduce doar la calitatea produselor, gust, miros, acţiunea în sine devine motiv pentru noi disocieri:

Voi mâncaţi când apucaţi, nu aveţi cultura mesei. La noi lucrurile astea sunt foarte importante, ahhhh… şi încă ceva, oamenii aici mănâncă foarte mult din mers, la noi masă este „sacră”, chiar dacă eşti la cantină şi nu cunoşti pe nimeni, te duci şi te aşezi lângă alţii şi cât mănânci mai vorbeşti cu unul cu altul, cunoşti oameni noi, poate legi noi prietenii, nu se ştie niciodată. Noi nu putem mânca singuri, trebuie să împărţim… să avem pe cineva lângă noi atunci când mâncăm.(Roberto 29 de ani)

 

Roberto este mai mult afectat de mâncatul în grabă, mâncatul din caserolă la birou cu ochii în calculator, pentru el masa ar trebui să aibă rolul de liant între persoane, schimbul de alimente apropie, împărţirea mâncării este o declaraţie de prietenie şi o deschidere către celalalt.        

În Italia de sud, în timpul sărbătorilor, atunci când părinţii mergeau în vizită, îşi lua cu ei şi copii „în acest mod printr-un ritual alimentar, copiii descopereau relaţiile sociale, dar nu numai atât, ci şi importanţa darului, a oferirii, dar şi a primirii” (Teti 1999:87), tot despre educaţia alimentară a copiilor mediteraneeni, Vito Teti subliniază că „educaţia alimentară a copiilor nu se limita doar la cunoaşterea valorii nutritive a alimentelor, la stimularea preferinţelor alimentare realizabile sau la descoperirea unui „paradis alimentar” din care vor fi excluşi când vor fi maturi. Trebuia să le amintească caracterul vesel al „mâncatului”: a mânca în oraş, în aer liber, în companie, culesul fructelor, mersul la vânătoarea de păsări, aşteptarea copturii de ouă, aşteptarea dulciurilor în perioadele festive. Copii participau la sacralitatea e religiozitatea mâncării, descopereau importanţa mâncatului împreună.”(idem)

Revolta respondenţilor mei este are la bază un sistem de practici şi raportări  la alimente şi atitudinea faţă de mâncare, interiorizat prin socializarea primară şi secundară, diferit de cel întâlnit aici. Evident, nu este singurul element distinctiv, element care să creeze categorii de tipul: noi-voi, este însă unul dintre cele mai vizibile, practica mâncatului este o acţiune continuă şi nu necesită interacţiune specială pentru fi observată.

Similar imigranţilor italieni din România, studenţii greci care studiază în Anglia, de fiecare dată când se întorc din vacanţă aduc cu ei pachete cu mâncare şi evită să consume mâncare englezească chiar şi atunci când această este produsă la nivel industrial, de exemplu fulgii de cartofi. (Petridou 2001:93)

Studenţii greci au aceeaşi raportare de tip: NoiVoifaţă de produsele londoneze, ca şi italienii faţă de produsele româneşti. Produsele noastre (greceşti sau italiene) sunt bune, gustoase, ale voastre/ale lor (româneşti sau englezeşti) sunt lipsite de gust sau altfel. Italienii refuză produsele româneşti pentru că sunt „altfel” şi nu se potrivesc cu gustul lor („roşiile prea acre”, „pastele prea moi” etc.), grecii le refuză pe motiv de „lipsa gustului” (tasteless), acuzaţia principală a grecilor fiind artificialitatea „arată artificială, de parcă sunt făcute din plastic” (Petridou 2001: 91).

Eleni Petridou observă că pachetul de acasă al studenţilor greci este şi o formă de recunoaştere socială, chiftelele făcute de mama sau de bunica devin o formă de „be cool” printre ceilalţi studenţi. Pachetul de acasă primit de italieni nu este o formă de „be cool”, dimpotrivă pachetul primit de italieni este mai degrabă „un ajutor” din partea familiei, o formă de susţinere a persoanei plecată din familie. Răspunsul la întrebarea dacăprimeşte pachet de acasă este urmat aproape întotdeauna de replica „dar nu sunt singurul şi X primeşte pachet de acasă”.

 

Personajele din spatele pachetului

Pachetul este întotdeauna pregătit şi trimis de cineva rămas acasă, nu am remarcat niciodată ca la pregătirea pachetului să contribuie o singură persoană. În cazul celor stabiliţi aici în scopul angajării, pachetul este (în toate cazurile întâlnite de mine) pregătit de mama respondentului, dar nu vor lipsi aproape niciodată intervenţiile comunitare (ale rudelor şi vecinilor) „dulceaţa de la mătuşa”, „lichiorul de ouă de la vecina de alături”, „conserva de la prietena mamei” etc., intervenţiile acestora sunt mici şi mai mult simbolice, de a le aminti parcă, existenţa lor. La fel ca în cazul studenţilor greci din Londra, responsabilitatea pregătirii pachetului îi revine mamei, ea menţinând acea relaţie de „dependenţă şi putere” (Petridou 2001: 91). Tot ea fiind şi cea care este alături telefonic la despachetare sau după despachetare pentru a i se confirma primirea produselor făcând o recapitulare a fiecărui produs în parte, nu pentru a se asigura că produsele au ajuns la destinaţie, ci pentru a trăi împreună „întâlnirea” cu fiul (majoritatea respondenţilor sunt bărbaţi) prin intermediul acestor agenţi gastronomici.

În cel de-al doilea caz, al pachetului trimis micului antreprenor, comunitatea (rudele, vecinii) contribuie mai mult la pregătirea pachetului, astfel, pachetul nu mai este responsabilitatea unei persoane, ci  o datorie a fraţilor, soţiei, părinţilor (în cazul în care mai există), chiar a verilor şi vecinilor sau prietenilor fiecare contribuind cu ceva specific:

fratele meu se ocupă întotdeauna de mezeluri, sora mea e cu brânzeturile, iar dacă primesc „sott’oli” ştiu că sunt de la cumnata mea, soţia unui frate care nu mai e în viaţă” (Nicola 63 de ani)

„vecina, o bună prietenă de-a mamei, face nişte peperoncini cu ton, de îmi lasă gura apă numai când mă gândesc şi are grijă să îmi trimită de fiecare dată când ai mei pregătesc pachetul” (Adriano 52 de ani)

Pachetul, în aceste cazuri, devine o comunicare continuă între familie, rude, comunitate şi cel „înstrăinat”, produsele primite au întotdeauna o origine şi se ştie exact cine le-a trimis chiar dacă nu mai sunt însoţite de un mesaj scris cum se întâmpla în mai multe cazuri la începutul trimiterii pachetului, în care pachetul primit era constituit din mai multe pachete mai mici însoţite şi de scurte bileţele de la cel care pregătea produsele pentru pachet, în timp a devenit aproape o convenţie cine şi ce trimite, mesajul scris fiind aproape inutil.

 „Cea mai bună bucătărie din lume”. Concluzii:

„Avem cea mai bună bucătărie din lume”, spune unul dintre respondenţii mei, referindu-se la bucătăria italiană, şi este cea mai bună bucătărie din lume pentru el pentru că mirosul şi gustul mâncării „de acasă” sunt aducerea lui acasă în străinătate. Străinătate este astfel îmblânzită cu mirosurile şi gusturile încorporate în copilărie.

Legătura între un individ şi un produs alimentar se formează încă din copilărie, în timpul socializării primare şi secundare, odată cu plecarea din familie într-un mediu „străin”în care în majoritatea cazurilor locuiesc singuri sau în cupluri mixte, se produce dezrădăcinarea şi nevoia de revenire periodică la elemente care să le confirme identitatea. Produsele primite de acasă sunt un liant între familia rămasă acolo şi membrul „înstrăinat”, prin pachetul de acasă nu se trimit numai produse alimentare, ci şi sentimente, amintiri etc. În felul acesta, mâncarea devine o formă prin care se face diferenţă dintre imigrant şi oamenii locului, clivajul fiind accentuat nu numai de produsul în sine, ci şi forma sau timpul când este consumat.

Pachetul de acasă aduce o parte din acasă  într-un spaţiu străin în care casa este modelul de referinţă, mâncare devine lentila prin care se raportează la ceilalţi, găsind asemănări sau diferenţe.

 



[i]Este vorbadesprestudiulde piaţărealizat de Camera de Comerţ a Italiei pentru România, studiul nu a fost publicat oficial.

[ii]2005 este studiulcel mai recent la care am putut avea acces, datele şi cercetările realizate de Camera de Comerţ a Italiei pentru România sunt confidenţiale pentru non-membri.

[iii]Pentru a conferi anonimitatea promisă în timpul realizării interviurilor, numele sunt modificate.

[iv]CercetareaInstitutuluiItalian de statistică a fostrealizată pe durata a 5 ani (2002-2007)în care auurmăritzonele, dar şifacultăţileşispecializările  cu cea mai mare rată a migraţiei.

[v] Corrado Alvaro “Polsi nell’arte, nella legenda, nella storia”, eseupublicatîn 1912, fragmentaccesibil pe site-ul: http://www.stopndrangheta.it/stopndr/art.aspx?id=283,%22Nell'Aspromonte+c'%C3%A8+un+santuario+che+si+chiama+Polsi%22accesat ultima data la 15.05.2011, povestirea mi-a fostpusă la dispozişie de cătreunuldinrespondenţi, explicandu-mi căaşa voi puteaînţelege mai bine ce înseamnăperntruelgustulmâncării de acasă.

 

 

 

  

Bibliografie:

1.      *** 2005. Indagine sulla presenza imprenditoriale veneta in Romania, Anno 2005, Bucureşti: Centro Estero Veneto.

2.      Berger, Peter L., Thomas Luckmann. 2008. Construirea socială a realităţii. Bucureşti: Art.

3.      Papa, Cristina, Veronica Redini. 2003. “Imprenditori “transmigranti”. Note etnografiche”: 240-273. În Ricerca antropologica in Romania. Prospettive storiche ed etnografiche, Napoli: Edizione Scientifiche Italiane.

4.      Petridou, Eleni. 2001. “Taste of home”, În Home Possessions: 87-104, coord. Daniel Miller. Oxford: Berg.

5.      Teti, Vito. 1999. Il colore del cibo. Roma: Meltemi.

Resurse bibliografice online:

1.      http://www.istat.it/salastampa/comunicati/in_calendario/occprov/20101130_00/accesat la data de 09.12.2010

2.      http://www.rapportoitalianinelmondo.it/down/2008_Scheda_Italiano.pdfaccesat la data de 09.12.2010