Bine aţi venit
Pagina principală
ARK of EUROPE
Revista Societatea Reală
Numărul 1/ 2010
Numarul 2 / 2010
Numarul 1 / 2011
Download
Internet Links
Opinii
Contact
Site Map
Cărţi
Admitere sociologie
Forum Societatea Reala
e-mail me


 

Simona Florea  Ioana Ristea  Mihaela Ţânţaş

 

Cheers! Despre cultura pub-urilor la englezii din Bucureşti

 

Abstract

This study investigates the pub culture among the expats from England, with temporary or permanent residence in Bucharest. According to official records, in Romania there are more than 6000 British people, who came here driven by diverse motivations (or occupations). We started searching for answers to the vast(er?) question: "can we speak about an English/ British community in Bucharest?" Looking for the “subjective feeling of belonging to a community, and the articulation of social relationships according to this shared feeling” (Weber), the research attempts – as a primary step - an investigation of pub culture. Nowadays globalised, pub culture is central to British life - hence the assumption which started our research: that for local British expats, Bucharest’s pubs coagulate into small community kernels, acting as extensions of the cultural tradition to which they belong.

 

 

But Bacchus they tell us, the prince of good fellows
He sprang from a barrel of Nottingham Ale
("Drinking song" anonim, sec 17)

 

A fi sau a nu fi englez în Bucureşti

 

Bucureştii au devenit în ultimele douǎ decenii gazda mai multor grupuri de migranţi şi expaţi, de la libanezi şi englezi la indieni, italieni şi chinezi. Cine sunt aceştia, câţi sunt, ce i-a adus aici şi cum trǎiesc, iatǎ ce ne-am propus sǎ aflǎm în cadrul unei cercetări mai largi despre noile etnicităţi din Bucureşti, desfăşurată de grupuri de studenţi ai Masterului de Antropologie de la SNSPA în primăvara anului 2009. Mica echipǎ pornitǎ pe urmele englezilor din România a aflat de la Ambasada Marii Britanii cǎ numărul lor se apropie de 6000, majoritatea concentraţi în Capitalǎ. A apǎrut, firesc, întrebarea dacǎ putem vorbi despre o comunitate a englezilor din Bucureşti şi am explorat perspectivele, modul de viaţǎ şi motivaţiile celor veniţi aici, în cǎutarea sentimentului de apartenenţǎ şi coeziune. Dacǎ în cazul unor grupuri etnice de migranţi omogenitatea e vizibilǎ atât spaţial, geografic (prin modul de aşezare in cartierele bucureştene), cât şi la nivelul motivaţiilor comune şi instituţiilor sub tutela cǎrora se organizeazǎ, în cazul englezilor din Bucureşti identitatea se articuleazǎ la niveluri mai subtile.

Cercetarea ne-a dezvǎluit cǎ cei mai mulţi din englezi au sosit in România purtaţi de motivaţii legate nu atât de oportunitaţile financiare sau de îmbunătăţire radicală a vieţii, cum e cazul multor categorii de migranţi ci, mai degrabă, de ideea de avansare în carierǎ combinatǎ cu plǎcerea de a cǎlǎtori, dorinţa de construire a unei cariere internaţionale ori, cum ne-au mai spus, pura curiozitate,  speranţa de a descoperi sau regǎsi atmosfera efervescentǎ şi entuziasmul cosmopolit ce umpleau odinioarǎ alte capitale europene.  Englezii din Bucureşti par a reprezenta o categorie ai cǎrei membri au o autonomie crescutǎ. Spre deosebire de alte grupuri etnice, garantarea apartenenţei legitime, cǎutarea siguranţei oferite de proximitatea semenilor de grup, adaptarea la cultura gazdǎ pentru evitarea excluderii nu apar ca mize majore de construcţie şi articulare a identităţii, aceasta conturându-se mai puţin vizibil.

 

Comunitate

Numeroasele descrieri şi definiţii ale comunităţii numesc de la elemente de natură psihologică ce leagă indivizii precum solidaritatea, siguranţa, coeziunea (Clark, 1973) până la legătura între oamenii ce împart o limbă, obiceiuri, tradiţii, religie, interese, reguli şi resurse comune (Tonnies).

La o primă vedere, cu excepţia limbii şi apartenenţei geografice, comune,„grupul ” nostru de cercetat era destul de eterogen, aşa încât am hotărât să-i căutăm coeziunea internă în instituţia atât de englezească a pub-ului, susceptibilă să găzduiască şi să atragă elementele de apartenenţă comună.

Într-o primă etapă a cercetării am derulat interviuri, însă buna traditie antropologică ne îndeamnă să vedem ce fac oamenii, nu doar ce spun ei, aşa încât le-am urmat paşii unde se simt ei mai bine, la o bere în pub.

 

Conturarea terenului, primele contacte

Prima etapă a cercetǎrii s-a desfăşurat timp de aproximativ o lunǎ. Am început explorarea terenului “la mai multe capete”: pe internet, căutând site-uri şi reţele de socializare, în special dedicate expaţilor; în oraş, la întâlnirile unor grupuri de expaţi din Bucureşti, între care şi englezi („Exploring Little Paris” şi „Bucharest English-speaking expats group”); am abordat pe email şi telefonic pe cele câteva persoane pe care le ştiam deja, direct sau indirect, dar şi persoane de pe reţelele virtuale de socializare. Am organizat interviuri cu cei contactaţi şi apoi am trecut în celalalt „teren’’ vizitând locaţiile cunoscute a fi frecventate de englezi.

 

Alteritǎţi - „We’re not as bad as the Irish or the Scottish”,   English vs British

Cei mai mulţi dintre cei cu care am stat de vorba în cursul cercetării noastre, sosiţi din Marea Britanie, se defineau “I’m English”. Uneori acesta era chiar răspunsul la întrebarea mai puţin directă “de unde eşti? de unde vii”. Adesea identitatea era pusă în opoziţie cu celelalte apartenenţe „britanice” („I live with another English girl and a Scottish girl” – M.D., „we’re not as bad as the Irish or the Scottish – M.” (referindu-se la consumul de alcool). Astfel British s-a dovedit foarte curand a fi pentru ei doar o definiţie “legală” / “administrativă” a spaţiului respectiv, menţionată rar -  în contexte precum: „people from the British Embassy”,  nefiind  percepută ca o apartenenţă validă. “Britts” pare a fi mai degrabă un exonim; pe cei de alte naţionalităţi i-am auzit folosindu-l mai des la adresa englezilor decat pe cei intervievaţi înşişi. Vom folosi astfel în continuare termenul de „englezi” aşa cum cum se autodefineau aceştia.  

 

Ce-i aduce în România ?

Interlocutorul nostru cheie pentru latura cantitativǎ a cercetǎrii a fost un englez care lucra în România de peste 6 ani în domeniul recrutării de forţe de muncă, aflându-se în contact permanent cu un numǎr mare de cetăţeni străini şi la curent cu fluctuatiile numerice şi schimbǎrile de pe piaţa muncii. Majoritatea englezilor se aflǎ in România ca să lucreze, trimişi ori transferaţi de către companii care şi-au deschis filiale ori au afaceri în România. Ajung aici cu un contract de muncǎ, de obicei pe 2-3 ani, cu posibilitatea prelungirii, iar pentru unii transferul este oarecum “obligatoriu”, în vreme ce altora li s-a propus ca alternativǎ şi l-au acceptat.  Într-o proporţie covârşitoare, englezii care lucreazǎ in Romania sunt bărbaţi, majoritatea celibatari, cu vârsta cuprinsă între 35-40 ani.

Am întâlnit şi englezi veniţi pe cont propriu să lucreze (aici s-ar înscrie şi cei care lucreazǎ la şcolile internaţionale, predând engleza sau alte materii în limba engleză.), pe alţii veniţi ca să-şi deschidă afaceri proprii sau în parteneriat cu români. Existǎ şi pensionari care s-au retras în România, sau persoane în pragul pensionării care intenţionează să se stabilească aici, de obicei datorită unui partener de viaţǎ român. Sunt şi diverse categorii, mai mobile, de artişti/freelanceri (regizori, DJ-i, fotografi, graphic designeri/grafferi) atraşi de un mediu care li se pare cosmopolit, mult mai dinamic şi mai receptiv decât ce au acasă (cum o spun chiar ei, „am gǎsit aici un loc cum era Londra în anii ‘60 sau Berlinul acum 15 ani”). Pentru tineri, între motivaţii se numǎrǎ efervescenţa şi entuziasmul întâlnite, numărul crescând de manifestări culturale - expoziţii, festivaluri de film, teatru, animaţie, artă urbană; preţurile mici – începând de la transporturi, până la mâncare şi băutură, interacţiunea facilă cu alti tineri (datorată bunei stǎpaniri a limbii engleze de către interlocutorii români) implicaţi în domenii similare de activitate, sociabilitatea şi ospitalitatea pe care le recunosc şi care le dau încredere unora să călătoreascǎ prin România din oraş în oraş, fǎrǎ avea un plan conturat.

O multitudine de motivaţii şi interese, aşadar, stau la baza sosirii lor aici, aceste motivaţii eterogene neconstituindu-se în factori de coeziune comunitară decât în cadrul unor micro-grupuri.

După această primă fază care ne-a adus date legate de numărul lor şi de diversitatea motivelor şi modalităţilor prin care au ajuns aici, întrebarea firească a reaparut: Putem vorbi de o comunitate a englezilor din Bucureşti?

Mai bine zis, putem vorbi de “comunitate” şi daca da, este una singurǎ?  Este ea etnicǎ? După cum spunea Weber, elemente cum ar fi co-rezidenţa sau provenienţa comunǎ nu sunt nici pe departe suficiente pentru a vorbi de comunitate.

În cazul anumitor grupuri sau subgrupuri etnice prezente într-o ţară există elemente comune uşor sesizabile, cum ar fi motivaţia comună (căutarea unui loc de muncă mai bun, a unui mediu mai puţin constrângător sau periculos decât acasă, a unui mediu de afaceri propice – cum este cazul comercianţilor chinezi sau al distribuitorilor sirieni de tesǎturi şi accesorii; a unor studii de calitate în condiţii avantajoase şi sigure – cazul mediciniştilor arabi ş.a.m.d.) coexistente cu moştenirea culturală, adesea vizibilă în cadrul discursului de afirmare a identităţii. Însǎ acest tip de motivaţie comunǎ este prezent mai degrabă la migranţi; în cazul expaţilor - englezii, în acest caz particular - am observat o diversitate de motive din care au venit şi o relativă autonomie şi bunǎ integrare (nu asimilare), odatǎ instalaţi.

Am încercat să vedem în ce proporţie există “sentimentul subiectiv al participanţilor de a aparţine unei aceleaşi comunităţi”, respectiv felul în care “în virtutea acestui sentiment comun, indivizii îşi orientează mutual, într-un mod sau altul, comportamentele şi se naşte între ei o relaţie socială” (Weber). Am continuat aşadar cercetarea, urmându-i într-unul din locurile unde identitatea englezǎ, sub forma sentimentului apartenenţei, este susceptibilă sǎ se articuleze.

 

Avem nişte englezi, unde-i căutǎm?

Englezii din Romania nu sunt grupaţi sub vreo umbrela institutionalǎ oficialǎ (cum avem la alţii, de pildǎ, Liga Albanezilor sau Asociatia Elenǎ) în schimb îi regǎsim adesea adunaţi în mult mai agreabila instituţie a pub-ului. Pub-ul, dincolo de rolul sǎu de bar cu specific, se prezintǎ ca o formă hibridă „comunitar” – societară, reţeaua de motivaţii şi interese fiind complexă; coexistă sentimentul subiectiv de a aparţine unei colectivităţi, dar şi coordonarea în funcţie de valori şi interese comune. În Marea Britanie, peste două treimi din cantitatea de bere consumată se bea în localuri, nu acasă; sunt peste 60,000 puburi, care adună anual peste 25 milioane de clienţi, adică aproape trei sferturi din populaţia adultă. Cultura pub-ului - acum globalizatǎ - reprezintă un fenomen esenţial al lumii englezilor, aşa încît era firesc să luăm ca punct de plecare, în căutarea amprentei specifice, pub-ul, care promitea a fi un loc de bună continuare a tradiţiei culturale din Anglia. 

Am pornit aşadar de la ipoteza că pub-urile bucureştene se constituie pentru englezi în mici nuclee comunitare, o prelungire a culturii de acasă.

Ne-am gândit şi la prezenţa în pub-uri ca discurs, ca ipostază de „identitate cu public” şi am cǎutat să vedem în ce masură identitatea se desfǎşoară şi se modelează în funcţie de acest public, de „alteritate”(Goffman, 1956), prin actiuni privite ca fapte sociale care definesc o culturǎ.

 

Unde ies englezii în Bucureşti?

Deşi au la dispoziţie mai multe tipuri de locuri de întâlnire (baruri, cluburi, terase, restaurante cu specific), cercetarea a confirmat cǎ pub-urile sunt locurile cele mai intens frecventate, în special de englezii sosiţi pentru o scurtǎ vreme. Primele motive evidente sunt elementul de siguranţǎ şi familiaritate, precum şi similaritatea cu localuri de gen din ţara de origine, atât din punct de vedere al amenajării spaţiului, cât şi al meniului şi activităţilor specifice (darts, vizionarea transmisiunilor sportive). 

Terenul a inclus vizite repetate în pub-urile Whispers, The Harp, O’Hara (situate în zona centrală a Bucureştiului) şi Dubliner (zona Piaţa Victoriei).

 

Amenajarea pub-urilor

Cum o spun şi englezii, existǎ intre pub şi barul american o diferenţă, uneori difuză, care ţine mai degrabǎ ”de feeling”, însǎ şi de elemente de decor şi amenajare. Pentru a înţelege importanta pub-ului şi semnificaţiile sale, e importantă observarea obiectelor simbolice de decor, care concentreazǎ elemente identitare şi de autodefinire, şi rolul obiectelor lor în viata socialǎ din pub-uri.

Chiar dacǎ pub-urile au pǎrǎsit tradiţia istoricǎ a decorǎrii standard, devenind tematice [de sport, Irish, s.a.m.d.], atmosfera de pub ”clasic” se pǎstreazǎ în decorul cu mult lemn, lumina difuză (geamurile sunt fie decorate cu vitralii care filtreazǎ lumina sau acoperite cu draperii) şi mai ales în importanţa sporită acordată zonei de bar – tejgheaua este suficient de lungǎ pentru a permite şederea în aceasta zonǎ a cel puţin 10 persoane.

Decorul este completat cu elemente ce ţin de afişarea identităţii naţionale (de exemplu, steagul Angliei este postat deasupra intrării în Whispers) sau de afiliere la anumite echipe sportive (tricouri cu autografe înrămate, portrete ale unor jucători sau antrenori de echipe de fotbal), printre altele pur decorative (postere vintage, fotografii). În Dubliner’s sunt afişate diverse plăcuţe cu mesaje hazlii şi mai multe pagini, înrămate, ale unei publicaţii englezeşti satirice (The Onion – varianta britanicǎ a Academiei Caţavencu), proiectând umorul englezesc ca element identitar, iar personalul poartǎ tricouri cu inscripţia “All our food is tested on humans”.                 

Toate pub-urile au cel puţin 2 televizoare , iar in Whispers, pe lângă meniul de mâncare şi băuturi, găsim pe fiecare masǎ şi un “meniu sportiv”, adică un calendar al meciurilor de fotbal şi rugby din următoarea săptămână.

 

 

Fig 1. Intrarea în pub-ul Whispers

 

 

                    

Fig 2 şi 3. Whispers – elemente decorative

 

 

Fig. 4 – Zona de bar, Whispers

   

 

 

Fig. 5-6 – Pagini înrămate din The Onion (Dubliner’s)

 

În Dubliner’s duminica şi lunea există un program de muzică la care se renunţă dacă apar transmisiuni sportive “de maximă importanţă”.

Tablele de darts (şi în unele cazuri vitrine cu echipament de darts puse la vanzare) sunt un alt element caracteristic al pub-urilor din Bucureşti. De asemenea, în Whispers există o masǎ de fuss-ball situată în holul comun al clădirii, înainte de a intra în pub, folosită de clienţii acestuia.

 

 

 

Fig 7 – Zona de darts (Dubliner’s)

 

“Pub rules!”

În timpul sǎptǎmanii, cei mai mulţi clienţi ajung în pub, de obicei, între 18.30-19.30. Sunt de cele mai multe ori îmbrăcaţi casual sau office (vin direct de la birou, singuri sau în grupuri, sau se întâlnesc direct în pub - aranjat dinainte sau nu - cu prieteni si cunoscuţi). Ca şi în Anglia, pub-ul nu reprezintǎ un loc „cool”, unde se cere o ţinutǎ.

Majoritatea interlocutorilor ne-au vorbit despre obiceiul tipic de a ieşi cu ceilalţi englezi de la birou, imediat după terminarea programului de lucru (“come straight off work, it’s our way of doing it normally”). Ies la bere şi rămân în pub până la 22.30-23.00, în timpul sǎptǎmanii nu stau mai mult – e parte din atitudinea profesională faţă de muncă - reponsabilitatea de a lucra a doua zi; în weekend în schimb întâlnirile se prelungesc. Dar deşi au încercat să-i coopteze şi pe colegii lor români, obiceiul ieşitului dupa birou nu este foarte îmbrăţişat de către aceştia, în parte şi pentru cǎ în rândul românilor din grupa de vârstǎ 30-40 majoritatea au familii şi îşi împart timpul intre servici si acestea.

Cei mai mulţi englezi care vin în pub după birou sunt bărbaţi (dealtfel, per total sunt mai puţine femei în rândul englezilor din capitalǎ, iar multe din ele predau engleza în şcolile internaţionale din zona de nord a oraşului, locaţiile pub-urilor fiindu-le mai puţin accesibile în timpul sǎptǎmânii). Sunt două grupuri de vârstă care deşi se ştiu între ele şi interacţionează între ele în pub, au programe destul de diferite: grupul majoritar e în jur de 45-55 ani (“the regular old farts” cum a fost denumit de unul dintre cei mai tineri) dintre care sunt şi cei mai mulţi “regulars” (unii vin în fiecare zi în pub) şi un alt grup în care media de vârstă e undeva între 30-35 de ani, care vin mai rar, iar în weekend aleg şi altfel de locuri pentru iesit. Indiferent de vârstǎ însă, apar în bar singuri sau în grupuri nu foarte mari, de 2-3 persoane, sau în grupuri mixte (romani şi englezi).

Pub-ul este folosit în timpul zilei şi pentru întâlniri de afaceri, reprezentând o alternativǎ mai puţin formalǎ la prânzurile într-un restaurant. Am urmǎrit mai multi englezi aranjând afaceri ore în şir la telefonul mobil iar dacǎ e sǎ ne luǎm dupǎ declaraţii, existǎ câţiva – mai ales cei care au propriile afaceri – care îşi petrec aproape toatǎ ziua în pub, transformând locul într-un fel de “birou”: aici îşi planifică aproape toate întilnirile de afaceri, fac networking la o bere seara etc.

 

Unde şi cum se stă în pub

Clienţii fideli (regulars) se vor aşeza întotdeauna la bar, pe scaunele înalte, de-a lungul tejghelei de lângă perete – Dubliner – sau aproape de masa de darts – în măsura în care acest tip de masă este disponibil în această zonă – O’Hara. Când sunt însoţiţi numai de conaţionali, zona de bar este clar preferată. Zona de bar este aleasǎ şi seara, atunci când se mǎnâncă - de exemplu chicken pie, pizza etc. 

Tejgheaua de bar permite de fapt apropiere cu ceilalţi, cunoscuţi sau nu, şi cu personalul, oferǎ o deschidere spre iniţierea unei conversaţii informale cu oameni necunoscuţi sau din alte grupuri, lucru pe care aşezarea la mesele joase, “insulare”, nu o permite. Preferinţa pentru zona de bar este astfel, de fapt, un mod de a facilita interacţiunea, pe care l-am gǎsit şi în pub-urile din Bucureşti, ca pe o confirmare a îndelungatei tradiţiei similare din pub-urile Angliei. 

Dacă vin cu grupuri în care sunt şi români, în general se aşează unde preferă aceştia din urmă - de obicei la mese joase şi nu neaparat în aceeaşi încăpere cu barul.

Chiar dacă există locuri libere la mese, în serile aglomerate, la meciuri mai ales, clienţii aleg să stea mai toti în picioare în preajma barului – cu paharul în mână, până, eventual, se eliberează un loc la bar (la un moment dat, unul dintre ei chiar îi mulţumea persoanei care se ridicase să plece pentru că i-a “cedat locul”).

Dealtfel, ”the non regulars”, clienţii ocazionali, sunt lesne de identificat mai ales prin faptul că de obicei se aşeazǎ la masǎ si aşteaptǎ să fie serviţi, neştiind cǎ una din regulile nescrise ale pub-ului este cumpǎrarea bǎuturilor de la bar. Avantajul acestui obicei este cǎ faciliteazǎ contactul social. Totuşi, în perioade neaglomerate, unele din pub-urile bucureştene „hibrid” fac excepţii şi existǎ chelneri care aduc bǎuturile la masǎ.

           

Ce se consumǎ în pub

Let him mind you who pleases, who cures all diseases
A plentiful glass of good Nottingham Ale
Nottingham Ale, me boys, Nottingham Ale,
No liquor on earth is like Nottingham Ale   (
cantec de pahar,  sec.17)

 

Berea este de departe cea mai consumată băutură, în cursul perioadei de teren am observat extrem de puţine excepţii. Berea se bea, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, la draft. Semnele globalizării nu întârzie totuşi să apară, meniul pub-urilor bucureştene incluzând şi bere românească sau germană iar, mai nou, se vinde şi bere la sticlă. In afară de numarul mare de varietǎţi de bere, o altǎ explicaţie pentru care ea ramine aproape singura bautură consumată este şi diferenţa mare de preţ între bere şi restul băuturilor în România (un long drink e de cca 3 ori mai scump decât berea), spre deosebire de Anglia unde o bere – 250 ml – este percepută ca fiind aproape la fel de scumpă ca alte băuturi aşa încât, acasă beau “their drink of choice” (bere dar şi whiskey, gin & tonic).

Nu doar berea şi atmosfera îi atrag pe englezi aici, ci şi felurile de mancare tradiţională englezească din meniu. „We miss bacon” am auzit foarte adesea când i-am intrebat ce le lipseşte din Anglia. Chiar dacă nu gasesc bacon în pub, aici pot găsi, ”chiar dacă nu la fel de bine făcută”, mâncarea de acasă, care, pe lângă faptul că reprezintă o alternativă la mancarea românească şi reproduce pe cât de bine posibil gustul cu care s-au obişnuit, este cu siguranţă şi un mod de exprimare a identităţii. Conform declaraţiilor unora dintre ei, când sunt acasă merg foarte rar sau deloc în locuri în care se mănâncă mâncare tradiţională, însă, ca şi în cazul imigranţilor de alte naţionalităţi, mancarea reprezintă unul din modurile de păstrare a identităţii etnice şi a “tradiţiei” (câţiva, dintre cei care se află aici de mai mult timp, gătesc acasă feluri tradiţionale, trebuind să-şi aducă majoritatea ingredientelor de “acasă” - din Anglia).

 

Interacţiunile din pub

1)      Interacţiunile cu personalul

Majoritatea celor observaţi par să se ştie deja cu fetele de la bar, sunt “regulars”: le spun pe nume, fac mici glume sau îşi permit anumite “familiaritaţi” în română (“te rog frumos”, “mulţumesc mult, scumpete”). Diferenta dintre cei “de-ai casei” şi cei care vin ocazional este destul de vizibilă: primii sunt mai zgomotoşi, îşi permit să facă unele remarci, să strige glumeţ-indignat “hei, ce faci?” când la bar nu e nimeni care să le servească o altă bere. Familiaritatea cu personalul se observă şi prin codurile folosite atunci când comandă băutura: adesea nu spun nimic, doar îşi ocupă locul la bar şi li se toarnă un pahar cu berea favorită sau, atunci cand se termină berea din pahar, e suficient să facă semne discrete - înclină paharul gol - ca să li se ia paharul, care se spală şi li se umple din nou.

Personalul este unul din elementele ce face pub-ul un loc prietenos şi familiar; unii din cei observaţi vin singuri şi nici nu interacţionează cu nimeni în afară de personalul pub-ului, dar par să se simtă în largul lor.

În ciuda acestei familiarităţi, am aflat de la M., care lucrase în Dubliner şi Wellington’s ca trainer pentru barmani, că uneori personalul român are o parere destul de proastă despre englezii care frecventează pub-ul. Aceasta vine din diferenţele de perceptie despre ceea ce inseamnă “servire de calitate” şi bacşişul care se lasǎ; barmanii români aşteaptă să li se lase bacşiş indiferent de cum se poartă şi îi consideră “zgârciţi” (bad tippers) pe englezi, care lasă mai puţin bacşiş faţă de clienţii români în general. Englezii intervievaţi, pe de altă parte, consideră că trebuie “să îţi meriţi bacşişul” aşa că tind să lase mai puţin decât lasă la ei acasă, unde consideră că serviciile sunt mai bune (“would it hurt to smile once in a while?”, “do you have to talk on the phone with your friends for 10 minutes while I’m waiting to be served?” sunt câteva din reproşurile pe care le-am auzit). In plus, în multe pub-uri din Anglia nu se dǎ bacşiş ci mai degrabă exista obiceiul de a li se oferi o bere chelnerilor.

 

2)      Englezii intre ei si pub-talk

La întrebarea “de ce vii/mergi în pub” răspunsul cel mai frecvent este “să salut prieteni/cunoştiinţe; eventual să întâlnesc oameni noi (români/englezi/expaţi de alte naţionalităţi)”, în afara ocaziilor mai specifice cum ar fi urmărirea unui meci cu miză mai mare. Genul de interacţiuni şi de conversaţii care au loc efectiv în pub se subscriu acestor motivaţii. In grupuri, se respecta adesea traditia de acasă - „round of drinks” – pe rând, fiecare din membrii grupului plăteste un rând de băuturi, tot el fiind şi cel care se deplaseaza la bar. Să fii cel care oferă primul un rând de băuturi la bar poate fi şi o bună optiune de integrare şi socializare pentru noii sositi.

“We don’t talk about anything really” e o expresie pe care am auzit-o de câteva  ori în interviurile pe care le-am făcut. Subiectele de conversaţie acoperă o plajă destul de largă – de la sport, politică, ce li s-a mai întâmplat etc – însă ideea din spatele remarcii e că nu sunt subiecte în care să fie extrem de implicaţi de multe ori, ci mai degrabă doar “lucruri comune/pe care le au în comun” şi care le dau mereu ocazia de “a face conversaţie”.

Dacă se cunosc mai bine, o parte bună din conversaţie se învârte în jurul unor cunostiinţe comune despre care povestesc sau fac glume, le ironizează (“Do you know that George’s wife is having an affair?”).

 

 

Fig 8 La un darts, o bere şi ceva de mancare în Whispers 

 

3)      Interacţiuni între englezi şi români

Am identificat câteva  “scheme”/“variante” de socializare între români şi englezi, ce ţin în primul rând de timpul petrecut de aceştia din urmă în România şi motivul pentru care au venit în Bucureşti:

·         Cei care sunt trimişi aici de companie pentru o perioadă mai scurtă de timp şi consideră această venire doar temporară/“o etapă”, tind să interacţioneze mai puţin cu românii, limitandu-şi cercul de cunoştiinţe în mare parte la colegii români de birou.

·         Cei care locuiesc deja aici de mai mulţi ani, sau care s-au stabilit aici pe termen nelimitat (şi-au deschis propriile afaceri aici), s-au imprietenit şi ies atât cu colegi de birou, cât şi cu alţi români. Mulţi dintre expaţii englezi din Bucureşti sunt aici de 2-3 ani şi între timp şi-au făcut prietene (stabile), ieşind cu acestea şi grupul de prieteni ai unuia dintre ei. Cei care sunt mai deschişi s-au împrietenit destul de repede cu grupul partenerei, ieşind uneori împreună chiar şi în afara prezenţei acesteia.

·         Unele interacţiuni/prietenii sunt conjuncturale, se leagă în pub (şi răman în pub de multe ori) în jurul unui meci sau la o partidă de darts (mai multe despre darts în secţiunea dedicată).

Când sunt prezenţi şi români în grup, discuţiile tind să se învârtă cel mai mult în jurul biroului şi in jurul vieţii în România (temă pe care se fac numeroase glume şi tema de la care s-a pornit, conform declaraţiilor unuia ditre cei intervievaţi, cand a fost înfiinţat un grup pe Facebook – “You know you’re în România when…”). Un alt aspect interesant observat şi menţionat de unul dintre cei cu care am stat de vorba, este modul în care limbajul se schimbă atunci când de faţă sunt femei românce: bărbaţii englezi renunţă în acest caz la unele din glumele lor specifice care implică de obicei ironia sau autoironia (“making fun of eachother” / “mockery”).

 

Grupurile mixte / multiculturale ce includ şi englezi şi români

Mai ales printre tineri (şi preponderent în sub-grupul de freelanceri, care intră în contact mai uşor cu români, dar şi cu alte naţionalităţi), întâlnim grupuri relativ închegate care cuprind nu doar români şi englezi, dar şi francezi, spanioli, austrieci şi italieni. Spre deosebire de prieteniile legate în pub, aceştia sunt uniţi în general pe bază de afinităţi culturale şi de divertisment – ex. merg împreună la concerte, festivaluri chiar în afara Bucureştiului, îşi planificǎ excursii de weekend sau vacanţe împreună, au făcut studii cu profil asemănător în România sau în alte ţări sau sunt legaţi de implicarea în activităţi environmental-friendly/ciclism etc. 

Un caz aparte îl constituie întălnirile organizate de Meet Up: acestea sunt întâlniri periodice, în cadru relativ organizat, ale expaţilor de diverse naţionalităţi, dar şi ale românilor reveniti dupa călătorii lungi la studii sau muncă (există 2 grupuri de întălniri pe platforma interaţională Meet Up: Little Paris şi English-speaking expats group, care se întâlnesc de obicei odată la 2 săptămâni în diverse locaţii anunţate de organizatori/moderatori; site-ul funcţionează şi ca forum de schimb de informaţii despre viaţa din România şi Bucureşti în special: de la informaţii despre vize, la anunţuri de închiriere de apartamente sau chiar anunţuri de joburi etc). În perioada realizării studiului s-a organizat o singură astfel de întâlnire (pe terasa Amsterdam Café, str. Covaci), la care am participat, alături de alte persoane de naţionalităţi diferite: pe langă alţi români, au fost prezenţi 3 englezi, letonieni, francezi, greci etc. O parte din cei prezenţi mai fuseseră la astfel de întâlniri, unde vin fie singuri fie cu prieteni/parteneri, întâlnirile reprezentand un prilej de networking, de a cunoaşte alţi expaţi şi români. Subiectele de conversaţie sunt destul de diverse – majoritatea însă pornesc de la viaţa în România şi aspectele care li se par ciudate/frustrante sau dimpotrivă descoperirile plăcute.

 

Games and sports rule!

Darts - Cum se joaca în pub-urile din Bucureşti

Jocul de darts-ul este omni-prezent în pub-urile vizitate, ca parte integrantă a “tradiţiei” pub-urilor englezeşti, preluată şi popularizată şi aici. In Salt pub – unul din locurile incluse în circuitul Ligii de Darts din Bucureşti, se joacă de obicei în fiecare miercuri, existand 7 variante de joc, cu diferite grade de dificultate.

Tradiţia darts printre expaţii englezi din Romania datează de dinainte de 1989 când, conform povestirilor, personalul Ambasadei Marii Britanii, căruia îi era aproape interzis contactul cu localnicii, a înfiinţat Liga Internaţionala de Darts, ca prilej de socializare cu alţi străini din Bucureşti, dar şi cu români. Mai multi români s-au alăturat, liga există în continuare, cu un circuit propriu de pub-uri şi un calendar de joc, însă primordial rămane în continuare rolul de socializare (nu e un campionat propriu-zis, nu se ţine un scor agregat al partidelor din diverse etape ale circuitului).

În pub-urile bucureştene  joacǎ darts atât englezi cât şi români. Unii dintre jucători par a-şi fi facut un program consacrat în grup din a veni să joace darts la anumite ore – îşi convoacă prietenii la telefon anunţându-i că locul este liber, sau află de la personalul barului când grupul de cunoscuti s-a mutat pentru seara respectivă în altă locaţie ca să joace darts.

Am urmărit diverse variante de “parteneriate” de joc: englezi în grupuri de 2-4, un englez jucând contra unui român (care părea partener mai vechi, stabil de joc; în altă ocazie fiind cineva cunoscut în acea seară), grupuri alcătuite exclusiv din bărbaţi români veniti să joace darts, grupuri formate din cupluri (români toţi) care jucau între ei (dar au început sa interacţioneze în timpul jocului cu englezii care jucau alaturi), englez/român jucând singur (asteptând un eventual partener de joc sau exersând doar loviturile).

Dintre cele 7 variante de darts, românii cand joacă între ei preferă să joace varianta “gottcha”, în grupurile de englezi sau mixte (englez/român) se joaca un mix de variante: preferate sunt ’01, “cricket”, “no score cricket” sau “cut throat cricket”.

Jocul de darts permite interacţiuni cu necunoscuti. Chiar dacă jucatorii stau la mese separate înainte, pe parcursul şi uneori chiar după încheierea partidei, în jurul tablei de darts necunoscuţii leagă între ei conversaţii sau măcar se schimbă câteva  “politeţuri”: partenerii de joc se felicită reciproc pentru lovituri reuşite, se consolează, sau le mai scapă cate o injurie dacă ratează etc - de obicei, se respectă regula conform căreia cel care pierde plăteşte partida, ceea ce duce la reluarea jocului oferind politicos posibilitatea unei revanşe.

Componenta de facilitator social a jocului de darts este în mod evident unul din aspectele sale principale.

 

Sport

Televizoarele setate pe canale de sport (de obicei Sky Sports, Sky 1 Live sau Sport.ro) sunt la fel de răspandite ca tablele de darts în mai toate pub-urile din Bucureşti. Sportul şi urmărirea diverselor transmisiuni sportive ocupă un rol important în viaţa englezilor aici, ca şi la ei acasă, fiind parte integrantă şi a experienţei din pub. În randul barbatilor, sportul este adesea factor important de coeziune identitară... în cuvintele unuia dintre interlocutori, “we are very much into our sports” – asta  însemnând de cele mai multe ori urmărirea la televizor, dar şi practicarea sportului (exista mai multe întâlniri informale organizate de expaţii de aici – de obicei grupuri mixte ce includ şi alte naţionalităţi - pentru a juca fotbal, rugby etc; dar şi meciuri organizate într-un cadru mai formal: partida de fotbal organizată de ONG-uri  în cadrul unor evenimente caritabile).

Cand vine vorba de urmărit sportul la televizoarele şi ecranele din puburi, preferinţele merg catre fotbal cel mai adesea (de la partide din Premiere League, finala Champions League, meciuri de juniori – under 21), urmat de rugby, lacrosse, tenis şi golf.

Uneori transmisiunile sportive par să fie doar un pretext, ceva ce se urmăreşte în mod pasiv la televizor în pub, lucru totuşi mai puţin valabil în cazul fotbalului – care pe lângă regulars atrage şi alti clienti, veniţi în pub anume pentru aceste ocazii. Meciurile “fară miză” sunt prilej de comentarii şi conversaţii lejere; într-una din sesiunile de observaţii la televizor era transmis live un meci de lacrosse, urmărit doar tangenţial de către cei 5 bărbaţi prezenţi în pub cu acea ocazie, şi care nu a generat conversaţii prea lungi sau aprinse, spre deosebire de fotbal (chiar şi un meci de “Young Lions” în care juca echipa Angliei), sau unul de golf, care au reuşit să anime cel puţin o parte din grupul care urmărea o astfel de partidă cu o altă ocazie.

Astfel, cu excepţia meciurilor mai importante, sportul la telvizor pare să ofere un alt prilej de socializare şi de închegare a unei conversaţii – atât în interiorul grupurilor cât şi cu necunoscuţi.

 

Despre fotbal, alcool şi violenţǎ: Finala Champions League (Manchester United – FC Barcelona)

Am urmărit finala Champions League într-un pub bucurestean. Zona de bar fusese rezervată de un  englez, regular al pubului, pentru prietenii săi englezi şi români, care ajunseseră în pub cu mult inainte de începerea partidei (transmisă simultan, de pe două posturi diferite, pe cele 2 televizoare şi un ecran mare instalat în pub).

În jurul barului se strânseseră la un moment dat în afară de cei 8-10 englezi şi câteva persoane care nu făceau parte din grup – români, dar şi doi olandezi şi un belgian.

Un stereotip des auzit e cel legat de comportamentul violent al suporterilor englezi, în special atunci când consumă alcool. Această partidă a fost singura ocazie în care am observat manifestări de violenţă fizică & verbală. Unul dintre englezi, suporter însă al Barcelonei (îmbrăcat cu un tricou al echipei), enervat de comentariul unui alt englez din grup după primul gol al Barcelonei, a aruncat peste bar paharul de bere, stropind pe 4-5 din cei aflaţi în preajmă, ceea ce a stârnit ameninţări din partea unui al treilea membru al “grupului” – calmate totuşi de intervenţia unui alt englez şi de scuzele după câteva minute ale celui care aruncase băutura.

Aproape de terminarea partidei, un alt conflict a avut loc între unul din englezii de la bar şi unul din românii care se aşezase alături şi fuma, motivul invocat de englez fiind că acesta nu îi ceruse permisiunea să fumeze. Conflictul s-a aplanat după ce românul a replicat că se aflau într-un bar de fumători şi după câteva  remarci indignate ale englezului către un alt membru al grupului aflat langă el (“letting off the steam”).

“Fascinaţia recentă a suporterilor români pentru hooliganism ”(comportamentul violent al suporterilor englezi) ne-a fost adusă în discutie de catre unul dintre englezii care locuiesc în Bucureşti. În opinia lui, realitatea despre suporterii englezi este diferită de percepţia de violenţă extremă pe care o prezintă media (internaţională), însă modelul din media pare a fi cel copiat de unii dintre suporterii de la noi – ne-a povestit dealtfel despre un incident în care a fost implicat unul din prietenii lui englezi, agresat de către un grup de suporteri dinamovişti într-un mall din Bucureşti pentru că purta un tricou cu Steaua.

Am asistat la un astfel de incident chiar în timpul întâlnirii Meet Up la care am participat, când un grup de aproximativ 80 de tineri români (fără sa poarte însă însemne de suporteri ai vreunei echipe de fotbal din România) au devastat faţadele şi maşinile aflate pe strada Covaci, aruncând cu petarde şi pietre şi strigând diverse ameninţări şi injurii la adresa romilor (o bună parte din locuitorii zonei sunt de etnie romă).  Auzind că se vorbea engleză la masa la care stăteam şi pe lângă care au trecut, unul din manifestanţi a anunţat însă intenţiile “paşnice” faţă de grupul nostru – “don’t worry, not you, gipsies”. Atitudinea englezilor prezenţi a fost de detaşare calmă (spre deosebire de români, a căror tulburare în urma incidentului era vizibilă, sau de personalul care ne-a sfatuit să intrăm înăuntru) – nu ştim dacă din cauza “proverbialului calm englezesc” şi evidenţa că violenţa nu era îndreptată către grupul nostru, sau din obisnuinţa cu astfel de incidente.

 

Moderaţie... englezească

Un stereotip printre romani pare a fi că englezii sunt mari băutori şi că după ieşirile la bere ”se lasă cu scandal”. Deşi mai mult decât încântaţi de preţurile mici din Romania, majoritatea englezilor păstrează un simţ al măsurii în consumul de alcool (în glumă, la telefon, se refereau la activitatea din pub ca “getting pissed”, nu am observat ca aceasta să se întâmple şi în realitate) . Par mai degrabă a fi luat cu ei “orarul de pub” de acasă (rareori îi vezi după ora 23-24, ora la care se inchid pub-urile in tara de origine ). Explicaţia ar fi că majoritatea sunt veniţi aici ca să muncească şi tratează cu profesionalism responsabilităţile de la birou. În week-end, în schimb, stau până mai târziu şi ocazional ajung să depăşească aceste limite (“we’re not as bad as the Irish or Scottish, but oh, we can get our drinks”).

Una din diferenţele faţă de ceea ce se întâmplă în Anglia,este, după cum ni s-a explicat, faptul că aici, chiar şi în pub, scapă de “imaturitatea de acasă” unde majoritatea ieşirilor se termină cu bătaie, manifestari de violenţă fizică sau măcar verbală. O explicaţie oferitǎ chiar de ei e politica diferită a pub-urilor în ceea ce priveşte ora de închidere: în Anglia, în majoritatea pub-urilor, la ora de închidere personalul dǎ afarǎ pe toţi cei rǎmaşi în pub până la acea oră, împingându-i efectiv spre ieşire, iar majoritatea conflictelor se ivesc în aceste ocazii, când oameni care au consumat deja cantităţi considerabile de alcool sunt împinşi unii în alţii în locul foarte strâmt de la ieşire. În România, deoarece nu există o oră oficială de închidere (eventual ora ultimei comenzi e stabilită), iar clienţii sunt lăsaţi să stea în pub până îşi termină ultima bere, acest gen de incidente nu se întâlneşte.

 

Înainte de final –să ridem cu ei despre noi - Ce am aflat despre noi, stând la povesti cu englezii

 

Orice interacţiune interetnică şi intergrup are efecte asupra ambelor părţi şi adesea frontierele etnice sunt produse, modelate şi reproduse de interacţiuni dintre colectivităţi (Barth). Englezii sosiţi în România au avut şi ei şocuri culturale, surprize sau mirări în ceea ce priveşte ţara şi oamenii. În funcţie de motivul  şederii în România, dar şi de background, educaţie sau structura fiecaruia, au sosit fie plini de curiozitate şi deschişi, fie sceptici ori încărcaţi cu oarecare aprehensiune. Pe cei din urmă, care din start au tins să nu se deschidă prea mult, clişeele vehiculate despre România şi români, corelate poate cu nemulţumirea în faţa unui grad de civilizaţie considerat inferior, nu-i ajutǎ prea mult sa fie încrezători; în rândul lor se perpetuează ccercul vicios al prejudecăţii, rămânerea într-un grup etnic şi social relativ ermetic şi limitarea interacţiunilor cu românii la strictul necesar. Pentru ceilalţi, şederea aici e chiar un fel de turism prelungit, asociat cu obligaţiile de muncă şi cu fireştile vizitări nostalgice ale lucrurilor şi locurilor care le amintesc de casă: pub-uri, întâlniri cu expaţi, reţele virtuale.

 

Ce am aflat aşadar despre “noi”? Iată câteva  remarci (mai mult sau mai puţin glumeţe) frecvent întâlnite în opiniile englezilor despre români:

- Înclinaţia spre ipohondrie şi self-medication  (asemănător concluziilor dintr-un studiu Discovery realizat in 2009 – vorbim mult şi pǎrem îngrijoraţi de sănătate, dar nu ne înghesuim la medic; în schimb, pǎrem a cunoaşte remediul pentru orice neplăcere “mă doare cutare, deci mă duc să-mi iau Cutare medicament, ştiu eu ca de la ăla trece”

- La loc de cinste e aşezat celebrul şi totodată misteriosul “curent” de care ne speriem cu totii  – aproape toţi străinii au trecut prin faza în care au considerat curentul un spirit misterios, echivalentul unui bau-bau. Chiar şi după risipirea misterului, teama de curent a rămas un motiv de mirare şi de haz. La fel şi sensibilitatea excesivă la aerul condiţionat. 

- “Cultura ruşinii” (teama excesivă de a ne face de râs – losing face); persoanele cu care am stat de vorbă s-au declarat surprinse de frecvenţa cu care sunt apostrofaţi atât adulţii cât şi copiii cu spusele «să-ţi fie ruşine ! »

- ”We saved the best for last” : englezii spun că suntem prietenoşi, veseli, curiosi, sociabili; e uşor de comunicat cu românii,  iar faptul că mulţi dintre români vorbesc limbi străine e perceput ca o surpriză plăcută şi o uşurare. Disponibilitatea de a da explicaţii este şi ea mult apreciată;  uneori însă e corelată cu promisiuni exagerate, dificultatea de a spune nu/nu ştiu, precum şi o oarecare superficialitate.

 

Concluzii

Din cele observate în această fază a cercetarii am concluzionat că nu se poate vorbi de o comunitate engleză omogenă în Bucuresti, ci mai degrabă de o serie de micro-comunităţi, de micro-colectivităţi şi de “alţii”, oarecum disparaţi, care rămân în afară încadrărilor. Interlocutorii ne-au confirmat că a vorbi despre o comunitate este inaplicabil în cazul de faţă. Greutatea factorului etnicitate diferă de la un caz la altul; în unele situaţii nu prezintă importanţă, mai relevante fiind, de exemplu, afilierile profesionale. Se observă de asemenea diverse grade de implicare sau integrare în comunitatea majoritară, în funcţie de motivul venirii în Bucureşti, dacă această venire a fost benevolă sau impusă de compania pentru care lucrează, şi în functie de durata şederii – pe o perioadă scurtă, de 2-3 ani, sau perioadă nedeterminată.

Indiferent însă de acesti factori, pub-ul reprezintă un spaţiu important pentru coagularea acestor micro-comunităti şi punerea in scenă a identitătii. In pub-uri, statul la bar, urmărirea transmisiilor sportive la televizor sau jocul de darts sunt utilizate ca facilitatori de interacţiune: astfel se poate crea cadrul ce permite socializarea cu persoane cunoscute, dar şi necunoscute (englezi, români sau alte naţionalităţi) şi produce subiecte de conversaţie la îndemână.  Eventualele interacţiuni se petrec astfel într-un cadru familiar, “protejat”, care nu necesită un efort vizibil de a intra în contact: cu alte cuvinte, dacă se întâmplă – e ok, dacă nu – e tot ok; reuşita unei seri nu se pune în termenii de stabilire sau nu a contactului cu alţii.

Cercetarea ne-a confirmat existenţa şi printre englezii din Bucureşti a unei “culturi a pub-ului”, ce reuneşte importante componente identitare şi comunitare: Pub-ul devine astfel un teritoriu familiar, confortabil, o prelungire a lui “acasă” prin modul de organizare, atmosfera prietenoasǎ şi sentimentul de apartenenţǎ,  întalnirea cu „peers”, modul de distracţie şi decorul care sunt alternativa locală cea mai apropiată de pub-ul tradiţional din Anglia, prin meniu (mâncărurile tradiţionale care sunt un mod de întărire a identităţii) şi prin componenţa clientelei (ştiu că dacă merg în pub vor găsi pe cineva cu care să vorbească, pe cineva “ca ei” – “one of us”), un mediu în care se regăsesc toate micro-comunităţile de englezi identificate. 

 

Bibliografie:

 

Barth, Frederick. 1969. Ethnic groups and boundaries. Boston: Little, Brown & Company.

Clark, T.N. 1973. Community Power and Policy Outputs. A Review of Urban Research. Beverly Hills: Sage.

Goffmann, Erving. 1956. The Presentation of Self in Everyday Life. Edinburgh: University of Edinburgh.

Tonnies, Ferdinand. 2001. Community and Civil Society, Cambridge University Press.

Weber, Max. 1946. Essays in Sociology. New York: Oxford University Press.