Bine aţi venit
Pagina principală
ARK of EUROPE
Revista Societatea Reală
Numărul 1/ 2010
Numarul 2 / 2010
Numarul 1 / 2011
Download
Internet Links
Opinii
Contact
Site Map
Cărţi
Admitere sociologie
Forum Societatea Reala
e-mail me


 

 

 

Tatuajele nu se lasă la garderobă1

Practici corporale de etalare a însemnelor corporale voluntare

 

Monica Oancea                      

 

 

Tatuajul, mai mult decât un însemn corporal cu funcţie strict vizuală, reprezintă un factor de reorganizare a identităţii corporale a individului care se tatuează. Modificarea atitudinilor corporale, care survine actului de tatuare, ia forme variate care pendulează între expunerea corpului şi acoperirea sa. Considerând ambele gesturi – de acoperire sau expunere a tatuajului, ca fiind acte conştiente şi deliberate de manifestare a identităţii corporale, înţelegerea lor se raportează la o sumă de variabile care pornesc de la locul în care este plasat tatuajul pe corpul individului, până la spaţiul public sau privat în care corpul se expune şi statutul individului tatuat în grupul în faţa căruia işi expune corpul.

 

 

Practicile de tatuare constituie un subiect insuficient cercetat în România până în prezent. Deşi în ultimii ani s-au deschis tot mai multe saloane de profil autorizate, iar tatuajele au devenit un accesoriu corporal destul de comun, în general modificările corporale au atras puţin atenţia cercetătorilor din aria ştiinţelor sociale, cei care au abordat acest subiect fiind mai mult jurnalişti, care au evidenţiat fie caracterul deviant al acestora2, fie caracterul monden3.

            Lucrarea de faţă îşi propune să expună acest subiect prin prisma practicilor corporale care survin actelor de tatuare, respectiv conduita corporală condiţionată de expunerea ori acoperirea tatuajelor în contexte specifice. Există o distincţie semnificativă între felul în care privim tatuajul ca simplu concept şi persoanele tatuate ca o categorie nediferenţiată, vagă, o masă amorfă de persoane despre a căror existenţă ştim, şi perspectivele multiple, variate, care survin când intrăm în contact cu o persoană tatuată, modurile diferite în care ne raportăm la fiecare dintre acestea, judecăţile de valoare pe care le facem. Perspectivele pe care le avem asupra fiecărui individ particular nu se formează însă unidirecţional. Felul în care acesta se expune, se descoperă, aparenţa sa corporală, sunt tot atâţia factori care influenţează impresia pe care ne-o formăm şi direcţionează viitoarea relaţie cu această persoană. Corpul este primul lucru pe care-l observăm, prima cale de comunicare non-verbală, în funcţie de care introducem indivizii în scheme de interpretare şi prin care le atribuim anumite caracteristici.

            Iar corpul nu este un dat. Modificările corporale transformă corpul şi, odată cu asta, şi identitatea pe care-o atribuim cuiva. Dar nici modificările corporale nu sunt un element fix. Prin variatele feluri în care se manifestă şi capătă vizibilitate, ele prezintă o dinamică specifică, a cărei analiză constituie subiectul celor ce urmează.

           

            Câteva repere istorice ale răspândirii practicilor de  tatuare în România. Legislaţie şi reglementări

            Odată cu transformările politice şi socio-economice survenite în deceniul trecut în România, practicile de modificare corporală capătă progresiv o mai mare vizibilitate, ajungând în prezent să fie asociate cu practicile de înfrumuseţare corporală.  Acest fenomen, relativ recent pe plan local, este important prin prisma sensului în care sunt azi înţelese şi interpretate social tatuajele.

            Deşi primele saloane de tatuare cu aparatură şi materiale calitativ superioare, importate de obicei, apar odată cu jumătatea anilor ‘90, abia zece ani mai târziu activitatea acestora este recunoscută în mod oficial. Astfel, în luna ianuarie a anului 2005, Ministerul Muncii ia hotărârea de a introduce în nomenclatorul COR4  meseriile de tatuator şi de montator de bijuterii pe corp (denumire asociată persoanelor care montează pierce-uri), hotărâre care va intra în vigoare o lună mai târziu. Aşadar, din februarie 2005, oricare artist tatuator din România îşi poate desfăşura activitatea în mod recunoscut public, în conformitate cu cadrul legislativ existent, practicile de tatuare fiind considerate un domeniu profesional ca oricare altul.

            Recunoaşterea oficială a meseriei şi activităţilor de tatuare şi reglementarea acestora au avut cel puţin două consecinţe vizibile. Pe de-o parte, tatuajele au fost în acest mod incluse în circuitul economic formal şi devin un produs de consum, o marfă care poate fi achiziţionată legal contra cost. Prevederile care impun specializarea în tatuare – certificată prin atestate obţinute în urma frecventării cursurilor de profil şi susţinerii unui examen, conferă artistului tatuator un statut profesional.

            Un ordin emis în anul 2007 de către Ministerul Sănătăţii5  este relevant pentru sensul care este atribuit în prezent practicilor de tatuare. Acestea devin, asociate cu activităţile ceva mai generale ale înfrumuseţării corporale, semn nu doar al recunoaşterii şi asumării publice a modificărilor corporale voluntare, dar şi al responsabilizării sociale şi al unei schimbări esenţiale a normelor care reglează sensul dat conceptului de frumuseţe corporală.

            Cu alte cuvinte, vorbind despre tatuare în termeni oficiali, generali şi colectivi, ca fiind o tehnică de înfrumuseţare, avem de-a face cu o nouă viziune asupra corpului, în particular asupra corpului supus unor modificări intenţionate şi conştient asumate, viziune care prezintă un grad mai mare de acceptare socială a persoanelor tatuate. Modificările corporale, nemaifiind înţelese ca semne ale devianţei şi marginalului, sunt înglobate progresiv în aria normalităţii sociale – cu precizarea că acest fenomen este unul parţial şi, în prezent, intră încă într-un conflict susţinut cu sensurile deviante anterioare, gradul de acceptare fiind unul variabil şi relativ la context.

            Prin documentele mai sus menţionat, spaţiile destinate practicilor de tatuare capătă un statut egal cu cel al saloanelor de tratament şi machiaj cosmetic sau cu cel al saloanelor de coafură şi frizerie. Această recunoaştere publică a funcţiei strict estetice a tatuării modelează viziunea colectivă asupra corpului. Un corp tatuat devine nu doar pasibil de a fi un corp frumos, ci mai mult, este un corp care se aliniază standardelor general acceptate ale normalităţii.

 

            Cadrul teoretic. Polii de interpretare a tatuajului: de la însemn stigmatizant la accesoriu decorativ

 

            1. Tatuajul ca însemn corporal stigmatizant

            Termenul de stigmat, aşa cum este expus de către E. Goffman (1963), îşi are originea în semnificaţia socială dată însemnelor corporale aplicate, în Grecia Antică, sclavilor, criminalilor şi trădătorilor. Însemnarea corporală era menită să avertizeze membrii unei comunităţi cu privire la statutul inferior şi trăsăturile deviante ale celui însemnat. Persoana stigmatizată reprezenta un element discreditat şi discreditabil al societăţii, un individ indezirabil din punct de vedere moral şi poluat în sens ritualic. Însemnarea corporală era, aşadar, o metodă eficientă prin care acei membri consideraţi devianţi erau scoşi în afara comunităţii. Stigmatizarea constituie, aşadar, un efect al moralei dominante, al normelor sociale care stabilesc categoriile de persoane dezirabile a fi parte a unei comunităţi şi atributele considerate a fi comune şi naturale pentru membrii fiecăreia dintre aceste categorii.

            Cu alte cuvinte, stigmatul se referă la un atribut puternic de discreditare, dar, aşa cum subliniază Goffman, nu este vorba de un atribut propriu-zis, în sens obiectual, ci de un set de relaţii care se instituie între acel atribut specific şi stereotipul (sau câmpul de semnificaţii) asociat acestuia.

            În particular, tatuajul ca obiect în sine, izolat de orice context socio – cultural, nu prezintă nicio caracteristică devalorizantă. Odată ce-i aplicăm însă o grilă de interpretare specifică, tatuajul va prelua o serie de semnificaţii deviante aplicate în mod direct asupra purtătorului şi extinse asupra întregii categorii de persoane tatuate, aşa cum vom vedea în cele ce urmează.

            Ceea ce favorizează acest proces sunt asocierile imediate care au loc în imaginarul colectiv, între un individ purtător al unui stigmat specific şi întreaga categorie a celor stigmatizaţi:

            „De fiecare dată când un purtător al unui stigmat specific se impune pe scena socială (încalcă legea, câştigă un premiu, stabileşte un precedent sau un record), comunitatea locală ia notă (şi) prin prisma stigmatului; restul purtătorilor aceluiaşi stigmat devin mai vizibili şi mai accesibili „normalilor” din imediata apropiere, şi devin obiectul unui transfer subtil de creditabil sau discreditabil” (Goffman:1963, p.40)

            Înţelegerea tatuajelor în sensul unui stigmat social în spaţiul românesc este cel mai bine ilustrată în studiul realizat în 1898 de N. Minovici, „Tatuajele în România”. Concluziile acestei lucrări sunt extrem de relevante în explicarea condiţiilor în care însemnarea corporală prin tatuare este (şi astăzi) asociată cu un caracter marginal şi deviant al purtătorului:

            „Nu numai din statistica noastră, dar şi din a celorlalţi autori reiese că din categoriile inferioare ale societăţii, cei care se tatuează sunt criminali. Larga răspândire printre ei face ca azi, văzând un individ tatuat, mai că suntem gata să-l întrebăm în ce penitenciar a făcut tatuajul, ştiind foarte bine că acest obicei se practică în închisori.”     (Minovici:2007, p.158)

            Acest prototip al individului tatuat descris în rândurile de mai sus se mulează extrem de bine pe modelul propus de Goffman, al asocierilor imediate şi transferului atributelor unui purtător sau unui grup restrâns de purtători ai unui stigmat asupra întregii categorii. Într-o comunitate, criminalii sunt un tip de membri care, prin natura actelor şi activităţilor pe care le desfăşoară, se impun şi acaparează atenţia întregii comunităţi. În vreme ce oprobiul public îşi are originea în repro-babilitatea actelor comise – imorale, forţând limitele normelor sociale şi având un grad mare de periculozitate la adresa siguranţei publice, stigmatizarea este un proces mai amplu care vizează şi alte aspecte particulare caracteristice celui stigmatizat. Aşadar, dacă abuzurile sunt reglate pe cale legislativă, la nivel social acuzele se extind şi asupra stilului de viaţă, asupra mediilor care acceptă şi încurajează comportamentul violent şi, nu în ultimul rând, vizează şi aspectul corporal, despre care se presupune c-ar avertiza la nivel vizual caracterul deviant al unui individ. Datele statistice oferite în lucrarea citată sprijină această teorie:

            „Deşi actul tatuajului ca atare nu ne permite să conchidem că o categorie specială de oameni s-ar distinge din punct de vedere psihologic de ceilalţi, cu toate acestea, la noi în ţară el se constată mai  mult la   delicvenţi. Din zece indivizi, 8 sunt deţinuţi ”6 (Minovici:2007, p.188)

            Până în anii ‘90, perpetuarea acestui model a fost favorizată de regimul comunist, care a stopat nu numai introducerea în ţară a unor metode profesioniste de tatuare şi a creării unor spaţii speciale dedicate realizării acestora, dar mai ales a împrumutului unor elemente de cultură vestice, unde imaginea persoanei tatuate se transformase progresiv, îndepărtând caracterul deviant şi integrând tatuajul în industria modei şi pe scena publică şi de divertisment, prin promovarea unor artişti sau staruri care au adoptat tatuajele ca accesorii corporale cu funcţie strict decorativă.           Practica tatuării a rămas, aşadar, multă vreme limitată la grupurile marginale, ceea ce a dus la proliferarea tatuajului ca stigmat, însemn devalorizant al infracţionalităţii şi reprobabilului.

            Chiar dacă în ultimii 15 ani s-au înregistrat progrese vizibile în ceea ce priveşte tehnicile de tatuare, apariţia saloanelor specializate, intrarea în uz a aparaturii şi materialelor profesioniste şi, din 2005, reglementarea practicilor de tatuare şi adoptarea unor norme legale de funcţionare a saloanelor, aria semnificaţiilor asociate tatuajelor nu a depăşit decât parţial stadiul stigmatului social.

 

               2. Mutaţiile de sens ale tatuajului şi integrarea sa în sistemul modei

            Schimbările survenite în anii ‘90 în sistemul socio-politic şi trecerea la un regim democratic şi-au pus amprenta şi asupra modului de percepere şi expunere a corporalităţii în spaţiul public.

            Odată cu importul modei occidentale – prin modă înţelegând un set extins de practici, de la modul de producţie al hainelor şi accesoriilor până la simbolurile ataşate acestora – asistăm la o mutaţie de sens survenită la nivelul aparenţei corporale.

            Modificările corporale prin tatuarea corpului şi înţelegerea tatuajului ca fiind strict un accesoriu corporal, golit progresiv de forma unui stigmat, au fost adoptate de persoane publice (artişti, sportivi, actori, ş.a.m.d.), prin intermediul cărora au căpătat un grad crescut de vizibilitate, şi extinse la o scală mai largă prin contagiune socială.

            Fenomenul nu este unul nou şi, cu atât mai puţin, nu caracterizează strict spaţiul românesc. Paul Sweetman argumentează faptul că procesul imitaţiei este intrinsec sistemului modei. Astfel, îmbunătăţirea tehnicilor de tatuare şi apariţia falselor tatuaje (cunoscute sub denumirea de „tatuaje temporare”) au îndepărtat în parte stigmatul ataşat tatuajului, transformându-l într-o componentă a industriei modei, parţial şi din cauza asocierii sale cu exotismul (cf. Sweetman).

            De altfel, în anii ‘90 s-au deschis în România primele saloane profesionale care ofereau servicii de tatuare. În acest mod, este facilitată achiziţionarea unor tatuaje realizate cu aparate profesionale şi pigmenţi de calitate superioară, în medii mai sigure din punct de vedere igienic. Realizate în astfel de condiţii, aspectul acestor tatuaje se diferenţiază radical de tatuajele făcute în spaţii neamenajate şi cu materiale rudimentare, în urma cărora rezultau aşa-numitele tatuaje albastre-verzui „de marinar” sau „de puşcărie”.

            Stigmatul a fost eludat sau transformat în sistemul modei contemporane, iar tatuajul, cu funcţia de accesoriu corporal, încetează a fi purtător de sens:

            „Putem purta orice vrem, deoarece ceea ce purtăm nu mai este un referent al nimic altceva decât al simplei noastre implicări în sistemul modei.”  (Sweetman:1999, p.54)

            Azi, multe persoane aleg să se tatueze pentru a fi pur şi simplu „la modă”, uneori sub influenţa cunoscuţilor, alteori sub presiunea subtil exercitată de modele generale vehiculate în media, publicaţii şi site-uri de modă, ş.a.m.d.:

            „E o simplă formă de înfrumuseţare, exact aşa cum sunt şi cerceii. Sunt persoane care se tatuează ca să aibă ce arăta, cum ai pus şi tu întrebarea dacă mi-am modificat garderoba. Asta de asemenea nu o înţeleg. Însă probabil fiecare iese în evidenţă aşa cum ştie mai bine.” (Ioana)

            Acest fapt este afirmat şi acceptat şi de către cei implicaţi direct în domeniul tatuajelor:

            „Până la 18 – 20 de ani, tatuajul e doar o idee cool. După vârsta aia începi să gândeşti altfel şi să fii conştient că e pe viaţă.”(...) „În 99% din cazuri e doar un nou accesoriu pentru că ăsta e curentul anul ăsta.”(...)  „Dar, pentru cele mai multe (femei), e doar o bijuterie permanentă, sau un machiaj care dă bine cu rochia cea nouă. (...) Femeile care îşi aleg flori sau culori vesele, fluturi, sunt femeile care vor să atenţioneze că sunt sensibile. Vor să îşi expună feminitatea.” (Ion, artist tatuator)

            Delimitând, pe cât posibil, tatuajele achiziţionate cu funcţia de accesorii corporale de tatuajele proprii pasionaţilor (în termenii lui De Mello cei „hard tatooed” sau cei cu un număr mare de tatuaje), am observat preferinţa pentru anumite modele, des întâlnite în categoria celor dintâi: tribalele, literele chinezeşti, simbolul yin-yang, florile. Chiar şi în privinţa localizării acestora pe corp, tatuajele realizate ca bijuterii corporale sunt preferate în anumite părţi ale corpului, deseori coroborate cu un model anume, alcătuind astfel raporturi tip: tribale în zona lombară, flori pe gleznă ori pe laba piciorului, simbolul yin-yang în partea superioară a coloanei vertebrale, şi exemplele pot continua cu o serie întreagă de alte combinaţii posibile.

            Însă un alt aspect, poate cel mai important pentru analiza de faţă, constă în comportamentul corporal ulterior al purtătorului, după achiziţionarea tatuajului (realizarea propriu-zisă prin actul de tatuare). Fiind înţeles ca accesoriu corporal, tatuajul devine şi trebuie să devină vizibil privirii celorlalţi, ca orice alt element de înfrumuseţare destinat expunerii sociale:

            „Majoritatea se tatuează pentru că se poartă, alţii se tatuează ca să răsară din mulţime, alţii îşi aleg teme de tatuaje distincte pentru ca să răsară din mulţimea celor tatuaţi şi tot aşa..” (Ion, artist tatuator)

            Managementul imaginii, al propriului aspect corporal nu este un proces cu o finalitate exclusiv lăuntrică, dimpotrivă, iese din izolare şi necesită prezenţa celorlalţi, reclamă relaţii şi raporturi sociale care implică un feed-back permanent, un dialog mut al sinelui cu sistemul social şi cu indivizii care îl alcătuiesc:

            „Tehnicile corpului, inclusiv acelea considerate a fi auto-referenţiale, implică metode şi grade de reprezentare şi auto-reprezentare care exprimă capitalul, resursele culturale şi statutul.” (Pitts:2003, p.190,)

            Aşadar, tehnicile corporale constituie o modalitate de a construi identităţi alternative:

            „(...) dar să ştii că în general sunt doar simpatizanţi ai clasei în care nu vor ajunge niciodată (...). Se gândesc aşa: „Beckham are tatuaje cu numele copiilor, Beckham e bogat, are succes. Eu nu sunt bogat, nu voi fi niciodată, dar îmi permit să îmi fac un tatuaj ca al lui Beckham.” (...) „Cam asta e una din categoriile de oameni care se tatuează. Un tatuaj ca al unei celebrităţi, poate ca să simtă puţin din ceea ce simte persoana respectivă. Adică, tipul ăsta de tatuaj poţi să îl consideri o mască, ceva care şterge automat din greutăţile pe care le ai, faptul că ai de plătit rate, faptul că nu îţi permiţi tot ce vrei...” (Ion, artist tatuator)

            În aceeaşi măsură, există şi tendinţa complementară, ca normele şi presiunile exercitate din exterior să ne reconstruiască corporalitatea, cum explică Victoria Pitts:

            „Atunci când corpul este înţeles în sens social şi politic – ca inscripţionate prin şi existând în cadrul unor rapoarte de putere – modificările anormale ale corpului nu mai par automat să fie nenaturale sau patologice, dar nici nu ne arată că indivizii sunt liberi şi îşi pot recrea propriul corp şi propria identitate fără nicio limită. De fapt, proiectarea corpului sugerează modul prin care indivizii şi grupurile negociază relaţiile dintre identitate şi cultură şi propriul corp. În vreme ce corpul este material, personalizarea corpului este un proces social dezvoltat prin categoriile şi „puterea discursurilor sociale existente, accesul la aceste discursuri şi forţa politică a acestor discursuri”, aşa cum arată teoreticiana feminismului Chris Weedon.” (Pitts, 2003: 35) 

            Tehnicile corpului, ca îmbrăcarea ori modificările corporale, sunt moduri variate de a negocia atât acceptul şi statutul individului în grupurile sociale, cât şi o continuă negociere a propriei identităţi în raport cu acele norme (culturale, sociale, politice) care condiţionează individul.

            Ne îndepărtăm astfel semnificativ de corpul înţeles în termenii unui dat natural, un obiect static a cărei integritate este inviolabilă. Perspectiva integrării corpului în reţele complexe care exercită o influenţă permanentă asupra formei şi aparenţei corporale exclude corporalitatea din limitele unui sistem izolat.

            Aplicând această modalitate de interpretare asupra corpului modificat prin tatuare, cele expuse mai sus îşi găsesc expresia într-un act particular specific: actul de etalare.

 

              Conceptul de etalare a tatuajelor

            Prin termenul de etalare am denumit actul de expunere, de descoperire a tatuajului în mod conştient, într-un cadru bine fixat şi controlat de către persoana purtător – care este persoana tatuată.

            Este important să facem o distincţie prealabilă între expunerea involuntară, accidentală, a unui tatuaj – expunere care nu se constituie ca un act de etalare şi expunerea voluntară, în spatele căreia stă cu necesitate intenţionalitatea purtătorului.

            Corpul expus voluntar nu este corpul natural, biologic, ci corpul constituit ca un câmp de semnificaţii care se pretează citirii culturale, premisă probată de-a lungul timpului de o multitudine de studii de antropologie.

            Ipoteza de la care putem porni în înţelegerea modificărilor corporale este tocmai aceasta, a corpului ca subiect: un construct cultural şi social, care poate fi recreat ca text, o naraţiune complexă a cărei citire socială direcţionează modurile de înţelegere şi de raportare atât la sine, cât şi la ceilalţi. Reorganizându-se pe sine7, corpul se repoziţionează continuu în raporturile cu ceilalţi. Prin corp, mai exact prin aparenţa corporală la care permitem accesul celorlalţi, ne plasăm şi, în egală măsuraă suntem plasaţi în categorii şi contexte cunoscute, familiare, repetitive. Conform lui        Goffman, avem de-a face cu un proces condiţional pe care-l putem extinde şi la tehnicile corpului, prin care rutina contactelor sociale instituie o serie de norme generale pe baza cărora ne creăm anumite aşteptări. Progresiv, transformăm aceste anticipări în aşteptări normative de la ceilalţi, iar toate aceste presupuneri impută, de obicei individului cu care relaţionăm, nişte potenţiale atribute (pe care le poate poseda sau nu).

            Aşadar, nu minimalizez importanţa pe care o poate avea un astfel de moment de expunere accidentală şi efectul pe care îl poate manifesta asupra relaţiilor interumane, prin reconsiderarea atitudinii personale faţă de purtător.

            Însă, actul de tatuare nu se reduce stricto senso la achiziţionarea unui tatuaj ori la tatuaj ca simplu atribut corporal, ci implică o reorganizare complexă a identităţii corporale individuale. Iar modul în care această identitate poate fi surprinsă şi interpretată poate avea loc doar prin expunerea voluntară, cu alte cuvinte, doar atunci când însăşi această identitate se dezvăluie, se manifestă conştient.

            De altfel, din observaţiile mele şi din cele aflate de la intervievaţi, pot afirma că expunerile accidentale ale tatuajelor, în special expuneri involuntare în spaţii publice, au o incidenţă scăzută. Explicaţia acestui fapt îşi are originea în special în plasarea tatuajului pe corp – în a cărei alegere tocmai posibilitatea expunerii ulterioare are o importanţă hotărâtoare, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Este dificil să observăm tatuajul cuiva fără acordul, direct ori indirect, al acestuia, ori să observăm în imediata noastră apropiere persoane tatuate, dacă acestea aleg să-şi acopere tatuajele şi astfel să eludeze accesul vizual, şi, nu în ultimul rând, şi cel verbal – când acestea nu-şi mărturisesc statutul de persoană tatuată. Iată motivele pentru care consider că o expunere accidentală a tatuajelor este prea puţin relevantă pentru a fi inclusă în categoria actelor de etalare.

            Expunerea voluntară a tatuajului este rezultatul unui act deliberat, iar condiţiile unui astfel de gest variază în funcţie de o serie de factori, printre care: spaţiul în care corpul se expune – spaţiul public ori spaţiul privat, tipul de relaţii în care se află purtătorul cu cei în faţa cărora îşi descoperă tatuajul, ş.a.m.d.

            Efectele unui act de etalare nu sunt însă mereu previzibile ori evidente şi nu au ocurenţă imediată, ceea ce le face mai dificil de cuantificat. Totuşi, complementaritatea dintre polii de citire ai tatuajului şi contextul în care prezenţa tatuajului pe corpul cuiva este actualizată (cu alte cuvinte, contextul în care are loc etalarea) conturează câteva direcţii posibile.8

            Aceste atitudini pot lua forme variate, în diverse grade de intensitate, de la acceptarea până la respingerea socială. Chiar dacă reacţiile pe care le provoacă sunt exterioare purtătorului, pot fi parţial controlate de către acesta. Alegând în faţa cui şi când tatuajul este expus, vizibil ori dimpotrivă, ascuns, acoperit prin vestimentaţie, purtătorul poate jongla cu aparenţa sa corporală. Din această perspectivă, corporalitatea este deo-potrivă atât un constituent al identităţii individuale, cât şi un mijloc de a crea identităţi alternative ale unui acelaşi individ, bazate, alături de categoriile de gen, vârstă, ş.a.m.d., şi pe dihotomia persoană tatuată – persoană non-tatuată.

            În funcţie de cadrele în care se desfăşoară actele de etalare, dar şi predispoziţia de a interpreta tatuajele într-o perspectivă dominantă din cele principale – ca stigmat sau ca însemn de prestigiu în urma etalării purtătorii recurg la tehnici corporale pe care le putem diferenţia în trei tipuri specifice, subcategorii ale conceptului mai general de etalare.

            Astfel, putem vorbi de etalare publică, de etalare privată şi de etalare intimă, fiecare dintre acestea fiind tratate pe larg în cele ce urmează.

 

              Etalarea publică a tatuajelor

            Etalarea publică se referă la expunerea acelor tatuaje localizate în părţi ale corpului care rar şi doar în anumite contexte independente de purtător sunt ascunse privirii. Tatuajele cu etalare publică sunt cele realizate pe faţă, pe mâini sau pe gât, zone ale corpului care în majoritatea timpului nu sunt acoperite prin vestimentaţie.9 Când acest lucru se întâmplă, cauzele sunt de ordin obiectiv, de exemplu sezonul rece – care impune purtarea unor piese de îmbrăcăminte specifice (mănuşi, fulare, ş.a.m.d.). Însă, în mare parte a timpului, astfel de tatuaje au un grad mare de expunere, fără ca accesul vizual să fie limitat doar la anumite persoane selectate de către purtător. Cu alte cuvinte, oricine poate vedea tatuajele  de acest tip, această trăsătură  fiind de altfel şi caracteristica de bază a etalării publice a tatuajelor: accesul vizual nediferenţiat şi necondiţionat, indepen-dent de situaţiile şi contextele sociale în care se poate afla purtătorul la un moment dat.

            Statutul individului, acela de persoană tatuată, este unul asumat pe deplin şi probat de evidenţe. Asumarea individuală a actului de tatuare este importantă deoarece, aşa cum am expus în capitolul anterior, poate atrage după sine atitudini de respingere socială, cauzată de parţialul paralelism al tatuajului cu forma unui stigmat social.

            Diferenţierea de restul „normalilor” - în sensul dat de Goffman acestui termen, şi încadrarea voluntară, prin contrast, într-o categorie restrânsă de persoane (categorie susceptibilă a fi  interpretată ca marginală şi deviantă) au la bază motivaţii variabile. Elementul comun al acestora rămâne înţelegerea propriului corp drept un mijloc de exprimare a individualităţii.

            Interesant de observat este faptul că persoanele care aleg să se tatueze în părţi ale corpului expuse aproape permanent privirii, au un control nul sau aproape nul asupra atitudinilor pe care le poate cauza prezenţa tatuajului.

            Stigmatizarea este astfel favorizată. Indiferent de contextul în care purtătorul se află la un moment dat – context public, formal, ori privat, informal, tatuajul rămâne expus privirii. De aici şi dificultatea de a controla reacţiile celor din jur.

            În grupuri a căror majoritate este non-tatuată, purtătorul unui tatu-aj se diferenţiază prin contrast, şi, în funcţie de conservatorismul sau, mai exact, de grila de interpretare adoptată de fiecare grup în parte, tatuajul va lua forma unui atribut puternic de discreditare sau va fi privit ca un însemn de prestigiu.

            Întrebarea este cum, prin expunerea publică a unui tatuaj, poate fi prevăzut care dintre aceste moduri de citire va fi predominant. Răspunsul este că nu se poate. Purtătorul îşi asumă un risc permanent, deşi calculat – încă din punctul pre-tatuării, atunci când a fost aleasă acea parte a corpului care va fi tatuată.10

            Expunerea publică are loc (şi) în spaţii care ies din sfera de control a purtătorului, spaţii în care accesul altor persoane nu poate fi restricţionat de către acesta,11 de la străzi, pieţe, mijloace de transport în comun, până la centre comerciale, restaurante, muzee sau teatre. Oriunde s-ar afla la un moment dat, purtătorul are statutul – evident pentru oricine, al unui individ tatuat. În astfel de situaţii, acesta nu mai are însă poziţia unui individ singular, ci preia o paletă mai largă de atribute asociate întregii categorii de persoane tatuate.

            Goffman include acest aspect alături de cele privitoare la statutul unui individ purtător al unui stigmat particular în societate, individ pentru care schema obişnuită de interpretare în viaţa cotidiană rămâne indeterminată, din cauza imprevizibilităţii atitudinilor pe care le pot adopta restul „normalilor”.

            Prezenţa imediată a „normalilor” poate duce la senzaţia invadării spaţiului privat, la instituirea unei distanţe sociale, prin agresiuni vizuale, verbale, ori prin limbaj corporal (cf. Goffman). Într-adevăr, în cadrul mai multor interviuri, un element recurent al celor povestite de intervievaţi priveau reacţiile persoanelor necunoscute în locuri publice însă îndeajuns de limitate spaţial pentru a le obliga pe acestea să intre în contact cu cei intervievaţi (purtători de tatuaje). De cele mai multe ori, agresiunea nu depăşea nivelul vizual – priviri insistente, persoane care se holbează:

            „S-a întâmplat să ne întoarcem acasă cu unul dintre primele autobuze, iar la staţie la Apaca erau vreo trei cucoane în drumul lor spre serviciu care numa‘că nu arătau cu degetul spunând cât de degenerată este generaţia noastră şi uită-te la ei în ce hal umblă (referire la tatuajul deţinut de intervievat, n.n.). Cu altă ocazie ne aflam într-un restaurant mai fiţos unde lumea era îmbrăcată în stofe iar eu mai lejer (intervievatul deţine tatuajul pe braţ, n.n.). De la o masă alăturată, cât timp am stat acolo, am putut să observ privirile de dezaprobare ale unor personaje. Pesemne nu considerau că fac parte din categoria adecvată care se „hrănea” în locul respectiv.” (Mihai)

            „Marea ipocrizie.. Sunt fan tatuaje şi tot ce înseamnă pin-up fashion, dar cu greu, dacă-aş fi patron, aş angaja pe unul care ar fi tatuat foarte vizibil. Poate nu ar fi neapărat vorba de prejudecăţi, dar am umblat cu atâţia (terminaţi) de-a lungul vieţii. Puţini din cei cu tatuaje au şi ceva în cap. Asta nu înseamnă că i-aş respinge. Dar aş porni de la ideea că trebuie să-mi demonstreze că i-am judecat prost, nu de la a nu-i judeca până nu am motive.” ( Cristi )

            Aceste reacţii pot fi explicate prin prisma discrepanţei persoanei tatuate faţă de imaginea generală a persoanei dezirabile a fi întâlnite în societate, persoana conformă cu normele generale de conduită12 – inclusiv conduita corporală (cf. Goffman).

            Pot surveni însă şi reacţii de tip opus, de empatie ori chiar de admiraţie. Când acestea nu vin din partea unor persoane integrate în grupul de referinţa al individului (familie, prieteni, ş.a.m.d.), ci mai degrabă din partea unor persoane necunoscute, avem de-a face cu ceea ce Goffman a numit empatia pe baza aceluiaşi stigmat.

            Cu alte cuvinte, indivizi purtători ai unui acelaşi stigmat particular cunosc din propria experienţă de viaţă care este statutul real al purtătorului în societate, astfel încât se crează un sentiment de familiaritate şi apartenenţă.

            Există şi cazuri în care indivizi nestigmatizaţi manifestă această acceptare, iar Goffman îi poziţionează în categoria acelor persoane care, deşi lipsite de purtarea stigmatului, au avut un contact prelung şi susţinut cu membrii respectivei categorii de purtători ai stigmatului şi, astfel, manifestă o mai mare disponibilitate de acceptare, stigmatul devenind o trăsătură mai puţin semnificativă.

            Empatia între membrii purtători ai stigmatului particular în forma tatuajelor am observat-o în cadrul convenţiei internaţionale de tatuaje, prima de acest fel din România, care a avut loc în Sibiu în vara anului 2009.13

            Evenimentul s-a desfăşurat în parcarea Sălii Transilvania din Sibiu, spaţiul fiind amenajat şi delimitat prin garduri care restricţionau accesul. Deşi într-un spaţiu public, aceste limitări spaţiale au format o enclavă şi au fixat o delimitare clară între cei „de-afară” şi cei „dinăuntru”, între publicul convenţiei şi „ceilalţi”.

            Organizatorii au impus accesul contra-cost14 sau pe baza unor invitaţii scrise din partea acestora, aşadar, iată un alt factor care a limitat accesul, ca metoda de triere a publicului potenţial.

            În spaţiul dedicat convenţiei, tatuajul îşi pierde orice conotaţie stigmatizantă, ba mai mult, ia de multe ori forma unui însemn care aduce prestigiu purtătorului. Un schimb de replici între doi participanţi, ambii acoperiţi de un număr mare de tatuaje, este exemplificator: „Oau, ce mare-i (tatuajul), băi mai ai puţin şi mă ajungi.”(anonim).

            Deşi am observat în public şi persoane fără tatuaje – cel puţin fără tatuaje vizibile, în contrast cu majoritatea, de această dată nu mai vorbim de o separaţie în genul celei de persoane tatuate - „normali”. Gradul foarte mare de toleranţă şi acceptare socială se explică prin faptul că „aici, suntem toţi în aceeaşi oală”(anonim), că participanţii, deşi nu se cunoşteau între ei, împărtăşeau nu doar interesul comun pentru modificările corporale, dar şi efectele sale mai subtile, ale sentimentului de apartenenţă, ale unei aceleiaşi „cariere morale” în sensul dat de Goffman: persoane care manifestă tendinţa de a avea experienţe similare şi schimbări similare ale concepţiei asupra sinelui, adoptând metode asemănătoare de ajustări şi transformări – în cazul de faţă corporale (Goffman: 1963, p.45).

            Într-un astfel de context, tehnicile corporale de care uzează purtătorul au în vedere evidenţierea tatuajelor – însemnele care îi probează statutul. Etalarea publică este aici o declaraţie personală, necesară pentru a te face remarcat într-un grup ai cărui membri sunt legaţi prin modificări corporale de aceeaşi natură. Funcţia de însemn de prestigiu face ca membrii să capete cu atât mai multă vizibilitate în grup cu cât au un număr mai mare de tatuaje, au tatuaje de dimensiuni mari, mai complexe ca model şi tehnică de realizare, ş.a.m.d.

            Tatuajele etalate sunt aşadar tatuajele cele mai expuse vederii – expunere generală şi nediferenţiată. Fiind vizibile oricui, ca de altfel şi distanţa la care se poziţionează purtătorul în raport cu restul indivizilor non-tatuaţi, tendinţa de interpretare a tatuajului ca însemn stigmatizant rămâne preponderentă.

 

              Etalarea privată a tatuajelor

            Etalarea privată se referă la modul specific de expunere a acelor tatuaje localizate în zone ale corpului care, în viaţa cotidiană, pot fi în egală măsură acoperite sau descoperite. În acest caz, acoperirea ori expunerea tatuajelor ţine mai puţin de condiţii obiective, externe şi independente de purtător (ca de exemplu alegerea hainelor care acoperă corpul, implicit şi tatuajele, în funcţie de condiţiile meteo), şi mai mult de alegerea intenţionată a unor piese de îmbrăcăminte, a unor posturi sau chiar a unor poziţii corporale anume care favorizează expunerea maximă sau, dimpotrivă, ascunderea tatuajelor.

            Conform observaţiilor mele, astfel de tatuaje, care determină o etalare privată, sunt de cele mai multe ori localizate pe braţe, pe umeri, pe spate (deseori în zona omoplaţilor), în zona lombară sau pe gambe.15

            Principala caracteristică a etalării private a tatuajelor este pronunţata sa ambivalenţă, atât a atitudinilor şi expunerii corporale, cât şi, implicit, a identităţii asumate a purtătorului – fie ca persoană tatuată, identitate evidentă când tatuajul este expus, fie ca potenţial non-tatuat prin ascunderea tatuajului:

            „Vreau să nu se vadă niciun tatuaj când te uiţi la mine, dar, dacă mă dezbrac, să fiu plin!”  (Daniel) 

            Iată aşadar o modalitate prin care gestionarea propriului corp, modificat prin tatuare, este posibilă, ba mai mult, oferă chiar un mijloc de gestionare a identităţii auto-construite prin acest gen de modificări corporale.

            Pentru a înţelege funcţia pe care o îndeplineşte etalarea privată în viaţa cotidiană a unei persoane tatuate, trebuie să pornim de la elementul său definitoriu: localizarea specifică  a tatuajelor pe corp, localizare care se găseşte în strânsă relaţie cu semnificaţiile sociale care condiţionează într-un mod extrem de variat conduita corporală.

            Locurile alese spre tatuarea cu etalare privată sunt, de obicei, predispuse unei expuneri publice  limitate. În raport direct cu actul descoperirii corpului, al unui grad mai mare de corp dezbrăcat (în sensul său de expunere), acest tip de etalare îşi are baza în situaţiile limitate şi specifice în care acest act este permis de normele sociale.

            Deşi tratând problema etalării private folosesc, în mod uzual, ambii termeni – de „acoperire” şi, respectiv, de „ascundere”a tatuajului, consider necesară distincţia între sensurile specifice cu care folosesc fiecare dintre aceşti termeni.

            În vreme ce „a ascunde” este asociat unui act de tăinuire, de disimulare, de camuflare, „acoperirea” a ceva ia, conform DEX-ului, sensul de „a proteja”, „ a pune la adăpost”. Aşa cum vom vedea în cele ce urmează, etalarea privată a tatuajului este de cele mai multe ori o cale prin care persoane tatuate caută să se protejeze de posibile asocieri cu devianţa, marginalul, delicvenţa, şi, implicit, şi de respingerea socială care decurge de aici. Dar, în egală măsură, etalarea privată ia forma unei disimulări, unei nerecunoaşteri a statutului de persoană tatuată şi „camuflarea” într-un individ non-tatuat atunci când situaţia este nefavorabilă unei expuneri a tatuajului. Deşi aceste funcţii ale etalării private pot surveni simultan, printr-o relaţie de tip cauză – efect, ele nu sunt similare.

            Când se recurge însă la etalarea privată? Unde te poţi dezbrăca? În mod particular, unde îţi este permis să-ţi descoperi părţi ale corpului cum sunt spatele ori zona lombară? De cele mai multe ori, acest lucru este considerat a fi acceptabil în medii informale: la ştrand, la mare pe plajă ori în propria locuinţă. Persoanele care au mai des acces vizual la corpul descoperit sunt membrii familiei ori membrii grupului de prieteni, unde nu este impus un cod vestimentar strict, ori alături de partener sau în timpul actului sexual.

            Toate aceste situaţii fac parte din viaţa privată a individului şi se încadrează în limitele acelui spaţiu personal în care accesul este permis doar unor persoane privilegiate, în virtutea unor relaţii personale care le acordă statutul de „apropiaţi”.

            În schimb, în contexte formale ori în spaţiile publice, un astfel de tatuaj poate fi cu uşurinţă ascuns, eludat din punct de vedere vizual prin acoperirea cu o piesă de îmbrăcăminte, fără ca acest lucru sa pară nenatu-ral ori să atragă atenţia asupra purtătorului tatuajului.

            Alegerea spre tatuare a acelor locuri sau părţi ale corpului cu expunere limitată, permisive atât pentru acoperire, cât şi pentru expunere, este o decizie care precede actul propriu-zia al tatuării.

            O intervievată îmi povestea că, deşi are un tatuaj realizat în urmă cu trei ani, familia sa nu a aflat nici în prezent de existenţa lui. De teama dezaprobării şi a unor reacţii negative din partea părinţilor, a ales anume ca tatuajul să poată fi acoperit de haine, tocmai „ca să nu afle ai ei”. O alta intervievată povestea un lucru asemănător, că este tatuată însă puţină lume cunoaşte acest fapt:

            „Majoritatea persoanelor din mediul meu de viaţă nu ştiu de existenţa tatuajului meu, dar cei care l-au văzut au rămas plăcut surprinşi, şi în acelaşi timp entuziasmaţi.” (Ioana)

            Întrebarea pertinentă în acest caz ar fi de ce, din moment de o persoană alege să se tatueze, nu-şi asumă în totalitate acest statut, şi alege o atitudine ambivalentă, prin care numărul de persoane care află de modificările corporale la care s-a supus este limitat.

            Motivaţia unei astfel de decizii depăşeşte însă nivelul strict individual. Statutul dual al persoanei care alege etalarea privată a tatuajului îşi are originea în semnificaţiile sociale ambivalente pe care le iau însemnele corporale voluntare, în particular şi tatuajele.

            Stigmatul ataşat tatuajului dă naştere unor moduri variate de discriminare. De la simpla agresiune vizuală şi invadarea intimităţii, până la atitudini mai explicite de discriminare a persoanelor tatuate, toate acestea decurg în mod direct din stigmatizarea persoanelor purtătoare a unor însemne corporale. Conform lui Goffman:

            „Statutul unei persoane purtătoare a unui stigmat presupune cel mai mare număr de interacţiuni sociale ca rezultat al angajării.” Goffman:1963, p.24

            Integrarea într-un loc de muncă presupune, în majoritatea cazurilor, integrarea într-o structură ierarhizată. Acelaşi gen de ierarhizare poate fi observat şi în alte contexte, ca cel al instituţiilor de învăţământ ori instituţii administrative, în care contactul interuman este unul susţinut. În reglarea raporturilor de putere care survin, un potenţial însemn corporal – înţeles ca stigmat, poate submina poziţia purtătorului. O persoană tatuată se deosebeşte de imaginea – stereotip a individului „normal”.16 Iar acoperirea tatuajului prin intermediul vestimentaţiei păstrează aparenţa de „normalitate” a purtătorului. Statutul său real, acela de persoană tatuată, nefiind vizibil, nu mai este un impediment, nu mai instituie diferenţe între purtător şi o majoritate care, în prezent, în România constă din indivizi non-tatuaţi:

            „(...) dacă la angajare l-aş fi arătat (tatuajul, N.N.), mi-ar fi periclitat-o mult. Da, sunt sigur de lucru ăsta.” (Rareş)

            Practic, putem vorbi de etalarea privată în termenii unei metode de autoapărare - prin ascunderea identităţii conferite de modificarea corporală şi acoperirea însemnului corporal, ca răspuns anticipatoriu la posibila respingere socială.

            De aici şi reversul, respectiv expunerea tatuajului în cadre informale, familiare, în care accesul celorlalţi poate fi controlat şi chiar restricţionat de către purtător, ceea ce sporeşte nivelul de încredere a acestuia. Purtătorul are o mai mare siguranţă că aparenţa sa corporală nu va juca un rol decisiv în modul în care este apreciat şi evaluat de către cei din jur.

            Controlând situaţiile în care purtătorul alege să îşi asume statutul de persoană tatuată, previziunile acestuia legate de feedback-ul pe care îl va primi sunt mai facile şi pot fi încadrate într-o schemă de aproximare. Întocmai ca în exemplul citat anterior, în care o intervievată îşi ascunde tatuajul faţă de familie bănuind că rudele sale vor reacţiona nefavorabil.

            Aşadar, statutul de persoană tatuată, deşi unul real şi asumat odată cu realizarea tatuării, este declarat public – sau, dimpotrivă, disimulat, în funcţie de contextul în care se găseşte la un moment purtătorul, context care îi condiţionează conduita corporală şi gradul de expunere a tatuajului.

 

              Etalarea intimă a tatuajelor

            Etalarea intimă constă în expunerea acelor tatuaje localizate în zonele genitale, tatuaje a căror vizibilitate este semnificativ mai redusă decât a celor cu expunere publică şi privată, accesul vizual fiind limitat la un număr restrâns de persoane – de obicei doar la partenerii sexuali.

            Odată cu delimitarea acestui tip de expunere, observăm prezenţa imediată a factorului sexual. Acest lucru a făcut ca etalarea intimă să fie aspectul cel mai dificil de abordat în cercetare şi în interviurile realizate. N-am întâlnit nicio persoană care să aibă vreun tatuaj localizat în zonele genitale sau, mai corect spus, care să îmi declare că ar avea. Afirmarea sexualităţii? Exacerbarea ei? Greu de spus, în lipsa unor informaţii directe de la surse.

            Singurele observaţii asupra etalării intime sunt bazate pe câteva discuţii care tratau subiectul într-un mod general. .Intervievaţii care şi-au exprimat părerile vizavi de acest subiect au valorizat pozitiv tatuajele, insistând însă asupra discreţiei aluziilor sexuale pe care etalarea intimă le poate provoca:

            „Dacă m-ar atrage? Hm.. Cred că ar depinde mult ce anume este tatuat. Dacă ar fi ceva interesant, ar fi cu atât mai fain că se află într-o zonă atât de.. exclusivistă. În caz contrar, dacă ar fi ceva banal sau stupid, zona respectivă ar accentua şi mai mult părerea de „ce naşpa” despre acea tipă. În cazul interesant mi s-ar părea o tipă deschisă şi dornică de experienţe sexuale noi, în celălalt caz poate vedetă de filme porno.” (Mihai)

            Putem specula ca etalarea intimă are funcţia unui stimul vizual, adăugând un plus de imprevizibilitate purtătorului:

            „Mi se pare exotic, adaugă un plus de mister.. Adaugă un plus de mister, zic eu, căci fiecare (tatuaj) are o poveste.”  (Lucian)

            Etalarea intimă tinde aşadar să pună în valoare tatuajul în sensul său de însemn de prestigiu, mai mult decât un însemn stigmatizant, purtătorul punând în valoare propriile norme sexuale şi eliberarea de tabuuri. Totuşi, accentul cade, în acest tip specific de etalare, în modelul tatuajului şi sensul ataşat imaginii vizuale a acestuia:

            „Faptul că-l are nu-mi spune dacă este bună la pat sau nu. Cel mult îmi spune că este o femeie cu o activitate sexuală ridicată, deşi nici acest lucru nu este sigur. Nu cred că s-ar simţi mai puţin femeie dacă nu l-ar avea, din moment ce eu îl privesc tocmai ca pe un fel de celebrare a sexualităţii şi a feminităţii ei. Îl mai privesc şi ca pe un mod de a amplifica stările “cool” şi “sexy”, nu neapărat pentru alţii, ci pentru propria persoană.” (...) „Nu contează doar tatuajul, ci şi comportamentul. (...) Dacă o femeie este finuţă şi cu bun gust, atunci îşi va face un tatuaj finuţ, care să placă oricărui partener şi care să incite. Dacă, pe de altă parte, tatuajul este odios şi se îndreaptă rapid către vulgaritate, atunci este clar faptul că tipa are un grad ridicat de bădărănie şi vrea să şi-o tragă doar cu “şmecheri” şi cu “şmenari”. (Rareş)

            Concluzii

            Fixând etalarea în termenii unui act de expunere, de descoperire a tatuajului în mod conştient, într-un cadru bine fixat şi controlat de către purtător, avem de-a face cu o caracteristică definitorie a tatuajului decorativi.17 Odată cu achiziţionarea unui tatuaj, etalarea este intrinsecă conduitei corporale viitoare a persoanei tatuate.

            Ba mai mult, prin alegerea, anterioară realizării prorpiu-zise, a locului unde tatuajul va fi poziţionat, este determinat – de cele mai multe ori în mod conştient, tipul particular de etalare ulterioară. Însuşi statutul de persoană tatuată, care aparent ţine exclusiv de achiziţionarea tatuajului, nu este la nivel social un statut evident în orice condiţii.

            Tehnicile adoptate de purtător în comportamentul său corporal sunt un factor-cheie pentru felul în care identitatea acestuia este auto-construită şi gestionată în relaţiile cu ceilalţi.

            Rezumând cele expuse anterior, vedem că tipurile particulare de etalare şi principalele caracteristice ale acestora pot fi puse în forma unui tabel ca cel alăturat..

            Deşi elaborat în urma unei cercetări concentrate exclusiv asupra tatuajului decorativ, conceptul de etalare şi funcţiile acestui act se pretează şi unei examinări în raport cu alte tipuri de tatuaje: tatuajele de închisoare, tatuajele etnice, ş.a.m.d. Astfel, funcţiile etalării pot fi dezvoltate, de exemplu acoperirea unui tatuaj de închisoare pentru a ascunde trecutul purtătorului, ori expunerea unui tatuaj etnic ca simbol al descendenţei.

 

Tabel 1. Tipuri de etalare specifice

 

 
Etalarea publică a tatuajului


Etalarea privată a a tatuajului
 
Etalarea intimă a a tatuajului
Tatuajul este de obicei expus vederii


Tatuajul este expus sau ascuns vederii în funcţie de context
 
Tatuajul este de obicei ascuns vederii
Mai susceptibil de a fi interpretat ca însemn stigmatizant

Ambivalenţă pronunţată în interpretare, între însemn stigmatizant şi însemn de prestigiu
 
Mai susceptibil de a fi interpretat ca însemn de prestigiu
Recunoaşterea individului ca fiind o persoana tatuată şi accesul vizual la tatuaj sunt generale

Recunoaşterea individului ca fiind o persoana tatuată şi accesul vizual la tatuaj sunt parţiale
 
Recunoaşterea individului ca fiind o persoana tatuată şi accesul vizual la tatuaj sunt reduse

 

 

 

 

NOTE:

1. Preluare din romanul cu titlu omonim semnat de Francisc Păcurariu şi apărut la Editura Eminescu în anul 1982.

2. De exemplu „Tatuaje trăsnite de puşcărie” (Gorj Domino) sau „Tatuajul ca pecete socială” (Jurnalul Naţional).

3. “El l-a tatuat pe Mutu” (Cancan), „Daniela Crudu şi-a făcut un tatuaj în zona intimă” (Gosvip.ro), şi exemplele pe această temă pot continua, fiind extrem de numeroase.

4. Clasificarea Ocupaţiilor din România

5. „Ordinul ministrului sănătăţii publice privind aprobarea Normelor de igienă pentru cabinetele de înfrumuseţare corporală” publicat în Monitorul Oficial al României din 19 iulie 2007.

6. Cercetarea lui Minovici cuprinde analiza a „11 000 de indivizi care au trecut prin Serviciul Antropometric timp de 7 ani, 570 de cadavre care au intrat în Institutul Medico-Legal (Morga), 689 prostituate, 342 alienaţi. 600 de deţinuţi (...) şi un număr destul de mare de bolnavi de prin spitale” (Minovici, 2007, Introducere).

7. În particular prin modificările corporale.

8. Fără a le absolutiza ori a le demarca în mod fundamental una faţă de cealaltă. Ca orice alte relaţii de acceptare, respectiv de respingere socială, şi relaţiile influenţate de prezenţa sau, de ce nu, de absenţa tatuajelor pot fi doar parţial generalizate, fără pretenţia ca aceste generalizări să fie aplicabile oricărui individ particular.

9. Mă refer în general la cultura vestică şi în particular la cea românească.

10. Tehnicile de tatuare oferă un timp de gândire destul de mare în ceea ce priveşte asumarea tatuării unei părţi a corpului expusă privirii. Nu doar prin alegerea prealabilă a locului destinat tatuării, care este la latitudinea celui care se tatuează, ci şi, sau mai bine spus mai ales prin folosirea unui şablon care transferă modelul tatuajului pe corp înainte de tatuarea propriu-zisă – tehnică folosită în majoritatea cazurilor. Astfel, clientul poate avea o imagine de ansamblu şi poate aproxima viitoarea sa aparenţă corporală. Ceea ce dă posibilitatea de a se răzgândi ori a corecta poziţionarea tatuajului pe corp înainte ca acesta să devină (aproape) ireversibil.

11. Cum este, de exemplu, propria locuinţă.

12. Existente la un moment dat într-o societate.

13. Sibiu, 5 – 7 iunie 2009.

14. Preţul biletului fiind de 10 lei/zi. La întrebarea mea dacă există şi vreo modalitate de abonare pentru toate cele 3 zile ale convenţiei, mi s-a răspuns că nu s-a recurs şi la această variantă.

15. În cazul tatuajelor localizate pe gambe, gradul mediu de expunere depinde în mod direct de genul purtătorului. Dacă, în cazul femeilor, tatuajele realizate pe gambe au o etalare apropiată de categoria celei publice, favorizată de specificul vestimentar feminin (prin numărul mai mare şi mai variat de piese de îmbrăcăminte care descoperă picioarele: fuste, rochii, dresurile transparente, ş.a.m.d.), în cazul bărbaţilor, caracterul etalării private este mai pronunţat şi prezintă o trăsătură interesantă. Alegerea purtării unei perechi de pantaloni lungi, care acoperă un tatuaj realizat pe gambă ori a unor pantaloni scurţi sau trei sferturi, care îl descoperă, este mai puţin condiţionată de tendinţele modei (decât în cazul femeilor). În plus, acest gen de alegere este restrâns la una dintre aceste două variante, de altfel şi singurele considerate acceptabile de către majoritatea bărbaţilor în societatea românească. Aşadar, alegerea uneia dintre posibilităţi ori a celeilalte într-un anume context poate fi pusă într-o relaţie mult mai directă şi mai vizibilă cu intenţiile de expunere ori de ascundere a tatuajului. Interesant este că, deşi acest gen de expunere are un caracter privat mai accentuat în cazul bărbaţilor, manifestarea acestuia este limitată doar la sezonul cald şi, adesea, la situaţii cotidiene mai puţin formale (care permit bărbaţilor purtarea unor pantaloni care le descoperă gambele). În concluzie, ce apropie acest gen de tatuaje de cele cu etalare publică atunci când purtătorul este de gen feminin este tocmai posibilitatea expunerii lui mai intense, expunere posibilă şi în sezonul rece ori în cadre formale (de exemplu prin purtarea dresurilor transparente ori semi-transparente care lasă vederii tatuajul).

16. În sensul dat de E. Goffman pentru ceea ce apreciem ca fiind normal, respectiv acel individ care nu se diferenţiază în mod negativ faţă de aşteptările noastre particulare cu privire la ceea ce e comun, obişnuit.

17. Numind prin tatuajul decorativ  un însemn corporal permanent dobândit în mod voluntar, asumat atât la nivel individual cât şi la nivel colectiv, etalat prin atitudini corporale diferite în contexte diferite, şi care se constituie în general sub o formă narativă coerentă, definiţie la care am ajuns în urma cercetării asupra tatuajelor.

 

 

 

Bibliografie

Goffman, Erving - „Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity”, Prentice-Hall, 1963

Minovici, Nicolae S. - „Tatuajele în România”, Ed. Curtea – Veche, Bucureşti, 2007

Monitorul Oficial al României nr. 484 din 19 iulie 2007, Partea I, pp. 6 – 15

Nomenclatorul COR, la www.nomenclator.ro

Pitts, Victoria - „In the Flesh. The Cultural Politics of Body Modification”, Palgrave Macmillan, 2003

Sweetman, Paul - „Anchoring the (Postmodern) Self ? Body Modification, Fashion and Identity”, în Body and Society, Vol.5, pp. 51 – 76