Bine aţi venit
Pagina principală
ARK of EUROPE
Revista Societatea Reală
Numărul 1/ 2010
Numarul 2 / 2010
Numarul 1 / 2011
Download
Internet Links
Opinii
Contact
Site Map
Cărţi
Admitere sociologie
Forum Societatea Reala
e-mail me


 

 

BUCUREŞTI: PREZENŢA TRECUTULUI RECENT

Traiectorii reprezentaţionale şi configuraţii valorice

în cultura urbană

 

"What is a city, but the people? True, The people are the city."

Coriolanus de William Shakespeare

 

         Articolul propune un exerciţiu de lectură simbolică a unei hărţi mentale care descrie universul perceptiv al locuitorilor Bucureştiului asupra peisajului arhitectural-urbanistic şi cultural considerat reprezentativ pentru mediul urban în contextul capitalei. Scopul articolului vizează o explorare a modurilor în care imaginarul simbolic instrumentalizează cadrul spaţial urban, oferind o schemă interpretativă pentru înţelegerea reprezentărilor, a sensurilor şi semnificaţiilor asociate oraşului. Demersul se plasează înr-o abordare sociologică a mediului urban care se bazează pe analiza universului perceptiv, a imaginilor şi simbolurilor (dar şi a imaginilor simbolice) prin care rezidenţii urbani îşi reprezintă şi interpretează elemente constitutive morfologiei fizice a oraşului. Viziunea lui Robert Ezra Park asupra oraşului potrivit căreia acesta este mai degrabă o stare a minţii va servi de ghid în încercarea de a descifra şi explica anumite aspecte ce ţin de modul de a fi al oraşului, aşadar oraşul văzut nu ca un ansamblu ori o colecţie de străzi, clădiri, case şi alte elemente reperabile şi fixe, ci ca realizare şi reprezentare concretă a unor valori sociale şi a unor idealuri culturale care modelează identitatea vieţii urbane.

Înţelegerea rolului pe care imaginile mentale/reprezentările rezidenţilor urbani îl joacă în construcţia identitară a oraşului este legată în primul rând de însuşi modul în care definim şi înţelegem oraşul. În acest sens, istoria sociologiei urbane ne oferă o clasificare vastă a diferitelor perspective explicative în funcţie de preocupările care au pus accentul pe o dimensiune sau alta a realităţii urbane. Dintre acestea, ne vom opri asupra câtorva dintre ele, considerate a fi relevante pentru economia tematică a demersului de faţă.

Analiza propusă în articolul de faţă utilizează datele obţinute în cadrul cercetării sociologice Cartografierea socială a Bucureştiului[1], cercetare realizată în 2010.

Perspective în definirea şi înţelegerea oraşului

Relaţia dintre identitatea unui spaţiu urban (oraşul) şi reprezentările (imaginile) sale nu este una naturală, universală, ci este mai degrabă o construcţie socială. Din această perspectivă, un rol esenţial îl deţine individul ca şi agent activ în alcătuirea şi recompunerea permanentă a mediului urban, atât din punct de vedere al peisajului, al imaginilor urbane, cât şi din punct de vedere al practicilor specifice vieţii urbane trăite şi aceasta pe baza unei relaţii complexe între mecanismul fizic al oraşului şi oamenii care îl locuiesc, relaţie ale cărei dimensiuni sunt circumscrise unui univers coerent al semnificaţiilor şi sensurilor construite. Trăsăturile identitare ale oraşului sunt şi produsul unei culturi vizuale create şi recreate constant prin pluralitatea experienţelor şi traiectoriilor reprezentaţionale ale citadinilor care trăiesc în el, cu modurile proprii de a privi, a vorbi, a face, a gândi despre oraş.

Oraşul „este, mai degrabă, o stare a minţii, un ansamblu de obiceiuri şi tradiţii, de atitudini şi sentimente organizate, care sunt proprii acestor obiceiuri şi sunt transmise prin această tradiţie. Oraşul nu este, cu alte cuvinte, doar un mecanism fizic şi o construcţie artificială. El face parte din procesele vitale ale indivizilor care îl compun; este un produs al naturii şi în mod particular al naturii umane” (Park, Burgess and McKenzie 1967:1). „Oraşul, în sensul complet, este o reţea geografică, o organizare economică, un proces instituţional, un teatru al acţiunii sociale şi un simbol estetic al unităţii colective” (Lewis Mumford [1937] 2000:94). Sociologul american identifica în experienţa urbană o componentă integrală în dezvoltarea culturii umane şi a personalităţii umane şi accentua rolul secundar al designului fizic al oraşelor şi al funcţiilor economice ale acestora în raport cu mediul natural şi valorile spirituale ale comunităţii umane.

Se impune aici introducerea unei distincţii importante atât la nivel metodologic, cât şi teoretic şi anume distincţia dintre oraş şi urban. În concepţia lui Henri Lefebvre (1996), oraşul este „o realitate prezentă şi imediată, un fapt arhitectural şi practico-material”, în timp ce urbanul este „o realitate socială construită din relaţii care sunt concepute, construite sau reconstruite prin gândire”. (p.103) Henri Lefebvre  (1991) defineşte oraşul ca spaţiu social, aratând că „Spaţiul (social) nu este un lucru printre altele, niciun produs printre alte produse: mai degrabă, acesta subsumează lucruri produse şi cuprinde relaţiile dintre acestea în coexistenţa şi simultaneitatea lor: ordinea lor (relativă) şi/sau dezordinea lor (relativă). […] El însuşi rezultat al acţiunilor trecute, spaţiul social este cel care permite apariţia de acţiuni noi, încurajând unele şi interzicând altele. Dintre aceste acţiuni, unele servesc producţia, altele consumul.” (p. 73) Concepţia lui Lefebvre asupra oraşului are la bază însuşi modul în care teoreticianul francez defineşte spaţiul şi anume ca pe un produs al practicii umane, având un caracter fundamental social. Astfel, practica spaţială „consistă în proiectarea pe un câmp (spaţial) a tuturor aspectelor, elementelor şi momentelor practicii sociale.” (1991:8) Lefebvre fixează “cele trei momente ale spaţiului social” identificate în: spaţiul social „perceput”, spaţiul social „conceput” şi spaţiul social „trăit”. Categoriile propuse de Lefebvre pentru a se raporta la cele trei registre sunt: „practica spaţială” (raportat la registrul „perceput”), „reprezentări ale spaţiului” (raportat la registrul „conceput”) şi „spaţii reprezentaţionale” (raportat la registrul „trăit”). Practica spaţială a unei societăţi se referă la dimensiunea materială a exprimării relaţiilor sociale în spaţiu, aceasta „secretă spaţiul respectivei societăţi, încorporând o asociere puternică, în cadrul spaţiului perceput, între realitatea zilnică (rutina zilnică) şi realitatea urbană”. Reprezentările spaţiului se referă la spaţiul conceptualizat, abstract, „spaţiul oamenilor de ştiinţă, al proiectanţilor, al urbaniştilor” şi vizează configuraţia practicilor spaţiale (1991:38). În fine, spaţiul reprezentaţional este „spaţiul aşa cum este în mod direct trăit prin asocierile de imagini şi simbolurile sale, şi deci spaţiul „locuitorilor” şi al „utilizatorilor”,... [...] Acoperă spaţiul fizic, utilizând simbolic obiectele sale”, tinzând predominant spre sisteme mai mult sau mai puţin coerente de semne şi simboluri non-verbale” (1991:39). Cele trei dimensiuni fundamentale de construcţie şi reprezentare a spaţiului social în contextul oraşului reflectă o combinaţie între „realitatea oraşului şi idealitatea sa, îmbrăţişând practicul, simbolicul şi imaginarul” (Lefebvre 1991:74).

O perspectivă similară de definire a spaţiului social este cea inclusă abordării psiho-sociologice aparţinând lui Paul-Henry Chombart de Lauwe şi prezentată de Buttimer în “Social Space in Interdiciplinary Perspective“ (1969:417-26). Spaţiul social se referă la mediile atât fizice, cât şi sociale în care un grup trăieşte sau munceşte. În cadrul acestui concept, Chombart de Lauwe operează o distincţie importantă între spaţiul social obiectiv (spaţiul material) şi spaţiul social subiectiv (spaţiul reprezentat şi trăit). Spaţiul social obiectiv este aşadar cadrul spaţial în care grupurile trăiesc, iar spaţiul social subiectiv este spaţiul perceput de membrii unui anumit grup. Dincolo de caracterul funcţional şi raţional, spaţiul este şi un actor pe scena construcţiei sinelui. Lecturat aşadar nu într-o manieră utilitaristă, ci mai degrabă într-una dinamică. Înţelegerea acestui raport deschide o perspectivă orientată spre identificarea zonei în care construcţia personalităţii individului este simultan socială, spaţială, corporală şi psihică, aşadar a unei zone de convergenţă. Rezultanta acestui câmp de convergenţă arată că în relaţia sa evolutivă şi multidimensională cu spaţiul, individul ajunge să îşi construiască raportarea la lume.

O altă perspectivă importantă în definirea sociologică a oraşului, dar care nu a atras decât relativ târziu atenţia şi interesul sociologilor urbani este aceea a imaginilor urbane. Aceasta se focalizează pe analiza imaginilor, percepţiilor, reprezentărilor pe care le au indivizii asupra oraşului/spaţiului urban în care trăiesc - imaginarul urban: instrumentalizarea „imaginabilităţii” (imageability): „calitatea unui obiect fizic care-i conferă acestuia o probabilitate ridicată de evocare a unei imagini pregnante la nivelul oricărui observator” (Lynch 1960:9). În logica abordării lui Lynch, imaginile pe care oamenii şi le creează în raport cu diferite elemente ale spaţiului social şi material ce intră în morfologia oraşului pot fi analizate pe baza a trei componente majore: “identitate, structură şi înţeles” (p. 8). O imagine reclamă înainte de toate identificarea unui obiect, care presupune distingerea acestuia de alte lucruri, recunoaşterea acestuia ca o entitate separabilă. Prin identitate se înţelege în acest caz ideea de individualitate, de unicitate. În al doilea rând, o imagine trebuie să includă relaţia spaţială a obiectului cu observatorul şi cu alte obiecte. În fine, obiectul trebuie să aibă un înţeles pentru observator, fie că este unul practic sau unul emoţional. Kevin Lynch, asemenea lui Raymond Ledrut, a insistat pe o anumită dimensiune în definirea şi înţelegerea oraşului, una dinamică bazată pe forme perceptuale, întărind ideea că nu există o definiţie obiectivă a oraşului fixată odată pentru totdeauna. Astfel, „oraşul este înţeles din punct de vedere al celor care locuiesc în el şi care, în moduri proprii, participă la inventarea lui.” (Stebe şi Marchal 2007:11). Oraşul devine astfel obiectul unor imagini multiple. 

 Oraşul între imagine şi realitate. Valorile imaginii

Oraşul este văzut nu doar ca un lucru în sine, ci şi raportat la un univers de percepţii, atributele sale identitare raportându-se la imaginile mentale ale celor care îl locuiesc, şi, implicit, la o anumită calitate a relaţiilor dintre citadini şi spaţiul în care trăiesc. Astfel, problema adevărului sau a neadevărului nu este una adecvată pentru o astfel de instrumentalizare a privirii asupra oraşului. Important este modul în care funcţionează construirea socială a imaginii oraşului într-o astfel de abordare. Mai departe rezultă o anumită specificitate a relaţiei dintre imagine şi realitate. Imaginea capătă valoare instrumentală în construcţia socială a realităţii şi, deci, şi a realităţii oraşului şi vieţii urbane. Identitatea oraşului rezidă inevitabil şi în ceea ce memorează sau îşi imaginează locuitorii săi despre acesta. Dar pentru a fixa în mod clar rolul pe care imaginea (mentală) îl joacă în articularea personalităţii urbane a unui oraş, este importantă identificarea caracteristicilor valorice majore ale imaginii. O referinţă relevantă în acest sens aparţine lui Jacques Aumont (1990), care preia la rândul său trihotomia propusă de Rudolf Arnheim în 1969 între valorile imaginii şi raportul său cu realul. Acesta identifica: a) o valoare de reprezentare: imaginea reprezentativă este aceea care înfăţişează lucruri concrete (“la un nivel de abstracţie inferior celui al imaginilor înseşi”); b) o valoare de simbol: imaginea simbolică este aceea care înfaţişează lucruri abstracte (“la un nivel de abstracţie superior celui al imaginilor înseşi”); valoarea simbolică a unei imagini este definită pragmatic, prin acceptabilitatea socială a simbolurilor reprezentate; c) o valoare de semn: o imagine serveşte de semn atunci când înfăţişează un conţinut ale cărui elemente nu sunt reflectate vizual; există aşadar între semnificantul vizual şi semnificatul său un raport cu totul arbitrar. (p.56) Din punct de vedere al funcţiilor pe care le îndeplineşte imaginea, acestea au vizat la modul general, de-a lungul istoriei, stabilirea unui raport cu lumea. Potrivit lui Arnheim, există trei moduri principale ale acestui raport: a) Modul simbolic: imaginile servesc drept simboluri; b) Modul epistemic: imaginea oferă informaţii (vizuale) despre lume, permiţând cunoaşterea şi înţelegerea unor aspecte non-vizuale ale acesteia. Natura acestei informaţii variază, dar această funcţie generală de cunoaştere a fost asociată cel mai adesea imaginilor; c) Modul estetic: imaginea este destinată să placă, să producă senzaţii (aisthesis) specifice. (Aumont 1990:57)

Interesul sociologic se centrează pe identificarea semnificaţiilor asociate mediului urban, aşadar pe multiplicitatea contextelor, pentru că semnificaţia este condiţionată întotdeauna de apariţia unui context. Anumite utilizări şi instrumentalizări ale formelor spaţiale şi ale structurii elementelor fizice ale peisajului urban, precum şi ale imaginilor acestora, ca receptori şi emiţători de valori, norme şi practici cu rezonanţe ideologice creează o interfaţă a cărei funcţie nu este doar aceea de a indica, ci mai ales aceea de a reprezenta, aşadar întrunind valenţe specific simbolice. Este şi ceea ce se numeşte simbolism urban, investirea ideologică a mecanismului fizic, arhitectural şi urbanistic al oraşului.

Imaginarul urban între geografic şi simbolic

Pornind de la perspectiva de definire a oraşului din punct de vedere al modului de viaţă, al imaginilor pe care locuitorii şi le formează despre oraş, din punct de vedere al spaţiului social trăit sau al spaţiului reprezentaţional, voi încerca să trasez principalele linii de configurare a modului în care se articulează simbolic anumite aspecte care ţin de imaginea oraşului Bucureşti prin prisma elementelor specifice imaginarului rezidenţilor urbani care îl populează. Imaginarul urban reprezintă însăşi o formă de manifestare a vocabularului unei societăţi urbane. Scopul este acela de a explora conţinutul a ceea ce implică o instrumentalizare simbolică a unor obiecte care intră în alcătuirea cadrului urban material la nivelul complexului de imagini cu valoare reprezentativă în spaţiul mental al orăşenilor. Importanţa şi utilitatea analizei propuse îşi plasează sursa în conectarea imaginilor mentale şi a celor simbolice cu elemente de descriere a unei configuraţii valorice mai largi care traduce în cele din urmă un anumit tip de raportare culturală implicit la aspecte care ţin de cultura urbană. Explorarea unui asemenea tip de instrumentalizare poate oferi o sursă importantă în reflectarea unei anumite organizări a spaţiului cu valoare simbolică, reprezentaţională. Elemente din alcătuirea materială a oraşului percepute ca fiind reprezentative de către indivizi (şi care îndeplinesc preponderent o funcţie de consum cultural) alcătuiesc un ansamblu de imagini vizuale care se ordonează şi funcţionează similar unei construcţii de tip simbolic, oferind un spaţiu fertil pentru producere indirectă de sens şi de semnificaţie.

Etimologic şi la origine, simbolul este un semn de recunoaştere alcătuit din două jumătăţi complementare ale aceluiaşi obiect. În sens mai larg, acesta denumeşte o entitate, un concept, un obiect care „întruchipează o altă entitate, în virtutea unei analogii esenţiale sau a unei convenţii arbitrare” (Benoist 1995:145). Prin simbol înţelegem „o relaţie între gândire, suportul şi lucrul evocat” (Todorov 1977:28). Claude Levi-Strauss identifică în simboluri „echivalenţi semnificativi ai semnificatului, care ţin de un alt ordin de realităţi decât acesta din urmă” (1978:240). Considerat „parte a lumii umane a semnificaţiei”, simbolul are „o valoare funcţională” (Cassirer 1994:53). Una dintre formele simbolice fundamentale este mitul. Prin mit înţelegem în primul rând o expresie simbolică ce are la bază tendinţa de a transforma în imagine orice reacţie a individului la viaţa socială: “Mitul este concretizarea experienţei sociale a omului, nu a celei individuale” (Cassirer 2001:72-3). Desemnând o „construcţie imaginară” care urmăreşte înţelegerea esenţei fenomenelor sociale „în funcţie de valorile intrinseci comunităţii şi în scopul asigurării coeziunii acesteia” (Boia 2000:40), mitul se defineşte ca o expresie a ideologiei sau ca un ansamblu de conduite şi situaţii imaginare. Mitul are înainte de toate un “caracter esenţialmente social” incontestabil (Cassirer 2001:117). Una dintre funcţiile majore ale mitului este aceea de “restructurare mentală”, în virtutea unei logici coercitive deţinute de forma simbolică reprezentată de mit: “fiecare mit conţine, este el însuşi o viziune globală, bine structurată asupra prezentului, asupra evoluţiei colective” (1997:143).

O grilă specifică care ne oferă o sursă de interpretare a modului în care oamenii percep şi îşi reprezintă mediul urban în care trăiesc este cea propusă de mitul politic, în general, şi de mitul unităţii, ca o componentă majoră a imaginarului politic, în particular. Unitatea este un arhetip esenţial care încearcă să supună lumea unui principiu unificator. Mitul unităţii se revendică de la nevoia fundamentală de apartenenţă, nevoia de a avea permanent repere care să garanteze siguranţa, continuitatea, echilibrul în interiorul structurii sociale, căci “fiecare din părţile componente nu poate fi înţeleasă decât în relaţie cu întregul în care se inserează ca parte constitutivă a unei armonii globale, care spune totul despre întreg.” (Girardet 1997:114-15). Construcţia simbolică a unităţii asumă o reprezentare a armoniei, a echilibrului, a fuziunii, a unei societăţi unice, indivizibile, omogene. Mitul politic exercită “o funcţie explicativă, furnizând un anumit număr de chei pentru înţelegerea prezentului” (Girardet 1997:4), oferind astfel o grilă pentru ordonarea faptelor şi evenimentelor care alcătuiesc viaţa comunităţilor şi experienţa socială. La aceasta se adaugă funcţia de restructurare socială, reflectând capacitatea mobilizatoare a mitului (unităţii): “Născându-se în condiţiile unei realităţi istorice fracturate, dezvoltându-se într-un climat de vacuitate socială, mitul politic recucereşte o identitate compromisă. Dar el apare şi ca element constitutiv al realităţii sociale.” (Girardet 1997:143). O funcţie integratoare majoră a mitului politic este aceea de a înlesni unor grupuri sau comunităţi să devină conştiente de identitatea lor, contribuind la realizarea unei coeziuni mai strânse, la asigurarea identităţii. O faţetă importantă în explicarea modului în care funcţionează formele simbolice de tipul mitului este cea oferită de observaţia sociologică prin intermediul căreia mitul (politic) se defineşte de-a lungul a două linii de configurare: este „şi determinant, şi determinat: produs al realităţii sociale, el este şi producător al realităţii sociale.” (p.144)

Instrumentarul specific analizei simbolice poate asigura printr-o muncă de interpretare un registru de lectură şi traducere a universului perceptiv pe care oamenii îl au faţă de aspecte diferite ale vieţii în societate, aşadar şi asupra modului în care văd şi înţeleg oraşul în care trăiesc. Un asemenea  registru este cel în care ne putem reprezenta imaginile pe care oamenii le au despre mediul urban drept nişte replici la anumite dezechilibre structurale, tensiuni sociale ale prezentului, nişte ecrane pe care sunt proiectate, potrivit mijloacelor specifice imaginarului, angoasele colective, temerile şi incertitudinile, dorinţele nesatisfăcute şi aşteptările neîmplinite. Este o abordare care valorizează mai degrabă funcţiile pe care formele simbolice le îndeplinesc.

Alături de încadrarea acestei dimensiuni de natură simbolică în spaţiul imaginarului urban, există o altă componentă care constituie un temei important în definirea mecanismelor de construcţie a elementelor de imaginar (şi nu doar specifice celui urban) şi anume memoria, în particular memoria colectivă. Intervine aşadar aici spaţiul de manifestare a ceea ce numim memoria colectivă. Maurice Halbwachs descrie dimensiunea spaţială a acestui tip de memorie. Halbwachs a utilizat expresia memorie colectivă” în studiile sale The Collective Memory (1922) şi The Social Frameworks of Memory (1925). În concepţia lui Halbwachs, memoria este dependentă de mediul spaţial al unui anumit grup. Spaţiul, argumentează Halbwachs, este “o realitate care durează“. Înţelegerea de către colectivitate atât a prezentului, cât şi a trecutului, se materializează în spaţiile pe care aceasta le locuieşte. Datorită acestei calităţi, capturarea trecutului devine posibilă prin înţelegerea modului în care acesta este „prezervat în împrejurimile noastre fizice” (1980:140). Dimensiunea spaţială a memoriei colective include, pe de o parte, structuri mai largi ale mediului urban cum sunt pieţele, străzile, podurile şi obiecte arhitecturale de amploare, iar pe de altă parte, obiecte şi articole produse la scară mică. Una dintre implicaţiile cele mai importante ale definirii acestui concept este delimitarea unei axe de separare între memorie colectivă şi istorie. În concepţia lui Halbwachs, cele două se despart, relaţia de opoziţie fiind configurată între cunoaşterea şi experienţa internă şi cunoaşterea şi experienţa externă. În planul unei analogii relevante şi expresive, muzeul şi arhiva constituie figurile de referinţă. În timp ce memoria, corespunzând arhivei, se conturează de-a lungul unor linii fertile şi continue ale unui portret „autobiografic”, istoria, asociată cu figura muzeului, dezvăluie doar anumite hipercoduri externe “condensate şi schematice”, pretinzând un caracter unificator al memoriei care poate fi livrată în unităţi de timp şi spaţiu diferite. (Pp. 77-80) Ceea ce rămâne în memorie nu se referă doar la anumite „imagini de-a gata din nişte galerii subterane ale gândirii”, aceasta supravieţuieşte prin compoziţia inegală a impresiilor disparate, a căror semnificaţie poate fi descifrată doar prin intermediul lentilei socialului. (p. 75)

 

Bucureşti. Instrumentalizarea simbolică a privirii asupra centrului urban

Reprezentările pe care locuitorii oraşului le au asupra diferitelor aspecte ale configuraţiei urbane în dimensiunile sale arhitecturale, urbanistice, culturale (descrisă prin intermediul unor obiecte cu valoare de simbol cum sunt: clădiri, statui, monumente, muzee etc) compun un discurs vizual urban care alimentează crearea, dar şi redefinirea unor forme simbolice cum sunt miturile. Două exemple sunt cel al unităţii şi cel al centralităţii culturale.

Pe această funcţie simbolică a centrului spaţial urban se va insista în continuare, mai precis voi încerca să ofer o lectură în registru simbolic a unor reprezentări dominante la nivelul locuitorilor capitalei asupra anumitor aspecte identitare specific urbane. Înainte de a prezenta şi analiza datele de cercetare pe care le-am luat în considerare, se impune ca necesară trasarea câtorva elemente de definire a conceptului de Centru, aşa cum apare acesta prezentat în scrierile de sociologie urbană. Centrul reprezintă o dimensiune importantă în analiza mediului urban din perspectiva imaginilor urbane, fiind o figură a spaţiului social al colectivităţii urbane. O descifrare sociologică a semnificaţiilor asociate centrului în economia mediului urban bucureştean se conturează ca una extrem de utilă în lărgirea orizontului de cunoaştere şi înţelegere a dinamicilor care definesc şi/sau redefinesc mecanisme de construcţie şi configurare a imaginilor oraşului, pe de o parte, precum şi a vieţii urbane “trăite”, pe de altă parte. Aşa cum scria Raymond Ledrut (1979), ,,Omul de la oraş este periodic un om al centrului,, (p.164). Rolul pe care Centrul îl joacă în economia experienţei sociale urbane a individului se construieşte în mod fundamental pe o relaţie de atracţie. Dominanţa centrului se caracterizează prin efectele generate de: ,,multiplicare, acumulare, atracţie,, (Ledrut 1979:160). “Centrul este concentrare de obiecte supradeterminate şi fascinante.” Unul dintre factorii care constituie forţa de atracţie a centrului este reprezentat de ,,funcţia simbolică extra-utilitară,, pe care acesta o îndeplineşte. (p.165).

În cazul capitalei, se observă, potrivit rezultatelor cercetării, faptul că centrul simbolic al oraşului corespunde într-o mare măsură centrului său geometric. Cu alte cuvinte, centralitatea spaţială şi cea cultural-simbolică se suprapun în mod semnificativ. Este ilustrativă în acest sens identificarea configuraţiei spaţiale sau chiar a unei concentrări spaţiale la nivelul categoriilor de obiecte care populează această arie urbană: obiecte care construiesc secvenţial identitatea arhitectural-urbanistică şi culturală în segmentul urban bucureştean - ce este considerat a fi mai important, mai reprezentativ (în sensul unei evaluări pozitive), mai frumos pentru oraşul Bucureşti. Exemplele se referă la răspunsurile oferite la întrebările privind identificarea celor mai importante/mai reprezentative monumente, statui, muzee, clădiri, săli de expoziţie, teatre, cinematografe, librării din Bucureşti. Astfel, cea mai reprezentativă clădire din Bucureşti este Casa Poporului, cel mai important teatru din Bucureşti este considerat Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”, cel mai important cinematograf este Patria, cel mai important muzeu din Bucureşti este Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, cea mai importantă sală de expoziţie este Sala Dalles, cea mai importantă librărie din Bucureşti este Librăria „Mihai Eminescu”, cea mai reprezentativă statuie din Bucureşti este cea a lui Mihai Viteazul, cel mai reprezentativ monument din Bucureşti este Arcul de Triumf, iar cea mai frumoasă clădire din Bucureşti, de asemenea Casa Poporului.

Tabel 1.

Percepţii asupra reprezentativităţii sub aspect arhitectural-urbanistic şi cultural pentru oraşul Bucureşti (unităţi culturale şi recreative, administrative şi comerciale, obiecte arhitecurale şi de patrimoniu)

Cel (cea) mai important (ă)/reprezentativ (ă)

Răspunsuri/locul I în ierarhia preferinţelor exprimate

Procentaj

teatru din Bucureşti

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”

76,53%

clădire din Bucureşti

Casa Poporului

70,25

statuie din Bucureşti

Mihai Viteazul

29%),

monument din Bucureşti

Arcul de Triumf

23,3%

cinematograf din Bucureşti

Patria

40%

sală de expoziţie din Bucureşti

Sala Dalles

28,11%

muzeu din Bucureşti

Muzeul de Istorie Naturală „G. Antipa”

51,18%

librărie din Bucureşti

Librăria „Mihai Eminescu”

41,8%

 

Observăm că acestea ocupă un areal circumscris în totalitate Centrului, din punct de vedere al amplasării spaţiale în geografia Bucureştiului. Regăsim, din punct de vedere al unei morfologii fizice urbane, un areal delimitat de şi cuprinzând Şoseaua Pavel Kiseleff, Bulevardul Nicolae Bălcescu, Piaţa Universităţii, Bulevardul Regina Elisabeta şi Strada Izvor.

Figura 1.

Harta concentrării spaţiale a “peisajului” cultural şi arhitectural-urbanistic reprezentativ pentru oraşul Bucureşti


 

Acest tablou al reprezentărilor care sunt cuprinse în imaginarul simbolic al locuitorilor oraşului Bucureşti poate fi interpretat şi într-o altă perspectivă şi anume una care se centrează pe o structură de opoziţie binară între două valori fumdamentale: valorile unităţii şi diversităţii. Concentrarea fizică a tot ce este mai bun, mai frumos, mai important şi mai reprezentativ în Centrul spaţiului urban traduce mai departe anumite trăsături ale structurii de profunzime a imaginarului urban şi care gravitează puternic în jurul ideii-simbol şi chiar a mitului de unitate. Avem de-a face atât cu o unitate de spaţiu, cît şi cu una simbolică, cu mult mai semnificativă.

Un fapt de observaţie elementară arată că cei mai mulţi termeni care intră în alcătuirea numelor diferitelor obiecte incluse în ansamblul funcţional/arhitectural/cultural referenţial al spaţiului urban bucureştean sunt termeni cu o puternică rezonanţă holistică, amplificând şi articulând puternic ideea de unitate: poporul (Casa Poporului), patria (cinematograful Patria), naţional (Teatrul Naţional Bucureşti), pentru a oferi doar câteva exemple ilustrative. La aceste exemple se adaugă recunoaşterea celei mai importante statui din oraş ca fiind cea a lui Mihai Viteazul, un nume cu o rezonanţă la fel de puternică pentru ideea de unitate naţională, definit la nivelul discursului istoric mai ales prin intermediul procesului de socializare (şcoala fiind unul dintere agenţii fundamentali ai socializării în acest sens) ca un personaj războinic prin excelenţă, un erou al luptei pentru unitate, investit cu sentimentul naţional modern, chiar dacă la momentul faptei sale istorice, conceptul de unitate în sensul construcţiei politice de mai târziu nici nu exista, ideea unităţii naţionale româneşti apărând abia în secolul al XIX-lea, aşadar peste mai bine de două secole de la cucerirea domnitorului. Imaginarul este dominat de o viziune puternic mitologizantă, focalizată nu doar pe mitul fundamental al unităţii, ci şi pe cel al Eroului Salvator, un alt mit clasic al imaginarului istoric. Acest filon mitologizant ne oferă până la urmă chiar un tip de discurs, desigur construit după toate regulile imaginarului social, dar care păstrează o pregnanţă specifică, un ţesut valoric articulat ce traduce cu fidelitate anumite caracteristici specifice conştiinţei istorice româneşti, în care miturile clasice ale imaginarului politic îşi găsesc locul cu uşurinţă.

Convergenţa dintre o anumită orientare a judecăţilor optative (preferenţiale) faţă de peisajul urban (bucureştean) şi manifestarea unor opţiuni ce ţin de o anumită cultură politică se întemeiază pe o anumită configuraţie valoric-atitudinală a indivizilor, pentru că valorile sunt resursa esenţială în alegerile pe care le fac şi în preferinţele pe care aceştia le exprimă. Relaţia dintre faptul de a prefera o anumită clădire din Bucureşti ca fiind reprezentativă ori cea mai frumoasă şi faptul de a considera că este mai bine fără partide politice nu este deloc întâmplătoare. Este o chestiune care ţine în mod fundamental de valori. La baza unor astfel de asocieri există aşadar o structură de profunzime care se defineşte înainte de toate valoric, din punct de vedere al unor principii sociale care se cristalizează ca şi valori cheie sau valori de bază (în sensul de credinţe durabile cu implicaţii prescriptive puternice). Această orientare valorică se află la baza articulării perceptive şi atitudinale a ideii de reprezentativitate, centralitate şi unitate în contextul oraşului şi care pare să fie puternic ancorată în modelul cultural mai larg al tradiţiei socialiste. Aşadar, referinţa cadrează cu o ordine temporală anterioară lui 1989.

Interesul pentru ideea de unitate şi, respectiv, diversitate, ca referinţe generale pentru înţelegerea mecanismelor şi elementelor specifice care compun spaţiul de manifestare a unui model cultural mai larg internalizat la nivelul comunităţii urbane a capitalei porneşte mai degrabă de la un fapt de imaginaţie sociologică care se impune mai departe a fi măsurat pentru a identifica valoarea sa adevăr. În acest sens am ales o serie de puncte de intersecţie între centralitatea spaţială şi simbolică, pe de o parte, şi o anumită orientare valorică (politică şi socială), pe de altă parte. Astfel, am ales ca dimensiune particulară de exprimare a valorii fundamentale a diversităţii pluralismul politic pentru care am folosit ca indicator dezacordul cu afirmaţia „Partidele politice ar trebui desfiinţate”. Pluralismul este o stare a societăţii care admite existenţa mai multor moduri de gândire, de comportament, de opinii politice, a mai multor partide politice. Dar, „Înainte de a reprezenta orice altceva, pluralismul reprezintă încrederea în valoarea diversităţii.” (Sartori 1999:104) Pluralismul politic democratic porneşte de la premisa că între puterea statului şi cetăţeni trebuie să se interpună mai multe organizaţii politice a căror activitate să poată echilibra şi controla puterea. În opoziţie cu acesta se situează totalitarismul şi practica partidului unic care tind spre realizarea unei omogenităţi tot mai mari a societăţii din punct de vedere politic. Pe de altă parte, am luat în considerare preferinţa estetică pentru unul dintre elementele majore de identitate urbană ale capitalei şi totodată un simbol puternic al culturii urbane socialiste, un spaţiu definit pentru exprimarea unor valori ideologice şi îndeplinirea unei funcţii politice centrale – considerarea Casei Poporului ca fiind cea mai frumoasă clădire din Bucureşti. Valoarea testului de semnificaţie (.000) pune în evidenţă prezenţa unei asocieri între cele două variabile: preferinţa pentru un anumit element de identitate urbană considerat reprezentativ din punct de vedere estetic pentru oraşul Bucureşti şi absenţa valorii politice fundamentale şi anume aceea a pluralismului politic. Astfel, valorile reziduale ajustate pun în evidenţă existenţa unei legături semnificative între faptul de a fi de acord cu desfiinţarea partidelor politice şi faptul de a considera Casa Poporului ca fiind cea mai frumoasă clădire din Bucureşti. Un procent relativ mare (30,9%) dintre cei care cred că partidele politice ar trebui desfiinţate consideră că cea mai frumoasă clădire din Bucureşti este Casa Poporului.



         Concluzia care se poate desprinde în urma identificării acestei relaţii este că natura liantului dintre cele două variabile este una fundamental ideologică. Restrângerea formelor de manifestare a libertăţii politice în contextul afirmării partidului unic, specific sistemului politic anterior lui 1989, precum şi importanţa acordată constructului valoric fundamental al unităţii în defavoarea diversităţii sunt dimensiuni consonante în interiorul unui sistem de valori comun, cel socialist. În aceeaşi plajă de semnificaţie am inclus şi relaţia dintre faptul de a atribui statului un rol puternic intervenţionist, specific unei orientări politice mai degrabă de stânga şi preferinţa pentru construcţia monumentală a erei urbane socialiste. Existenţa asocierii s-a dovedit statistic a fi reală. Valoarea testului de semnificaţie (.000) aplicat pentru cele două variabile evidenţiază existenţa unei legături semnificative între acestea. Valorile reziduale ajustate ne arată că preferinţa pentru Casa Poporului se asociază cu faptul de a atribui statului obligaţii caracteristice unei orientări politice de stânga.



28,7% dintre cei care consideră că principala obligaţie a statului este protecţia socială consideră Casa Poporului ca fiind cea mai frumoasă clădire din Bucureşti. De asemenea, 29,8% dintre cei care pretind statului ca principală obligaţie asigurarea pensiilor împărtăşesc aceeaşi preferinţă estetică pentru Casa Poporului. În aceeaşi linie, 32,7% dintre cei care atribuie statului ca principal rol asigurarea locurilor de muncă îşi manifestă preferinţa pentru acelaşi edificiu arhitectural al capitalei.

Identificarea şi analiza legăturilor semnificative care există între aceste elemente aparent aflate la distanţe considerabile capătă importanţă şi relevanţă pentru delimitarea unui spaţiu de confluenţă în care se manifestă în maniere de cele mai multe ori latente relaţia dintre universul semnificaţiilor estetice ale arhitecturii urbane care definesc imaginarul simbolic al indivizilor şi universul valorilor politice şi sociale care definesc imaginarul social şi cultura politică ale aceloraşi indivizi. Datele statistice reflectă în acest sens cu acurateţe relaţiile dintre faptele examinate sociologic contribuind la depăşirea unui nivel care ar putea fi considerat a ţine doar de un fapt de imaginaţie sociologică, oferind o perspectivă de înţelegere coerentă asupra variabilelor luate în considerare.

În urma analizei datelor, se desprinde o matrice valorică ce include o serie de principii de bază care definesc o orientare ideologică specifică orânduirii socialiste. Pe de o parte, ideea de protecţie socială, asigurarea locurilor de muncă sunt integrate în definirea stângii politice, articulând profilul unui stat paternalist, cu un rol intervenţionist puternic în societate. Aceste principii ale relaţiilor sociale traduc mai departe o serie de valori care se înscriu în plaja referenţială a unui model cultural socialist mai larg şi al moralei comuniste înseşi: valori precum solidaritatea, unitatea, subordonarea intereselor individuale celor generale.

Pe de altă parte, preferinţa pentru Casa Poporului, un simbol al concentrării ideologice a spaţiului public în perioada socialistă, reflectând mai degrabă puterea politică decât nevoile rezidenţilor urbani, traduce o anumită poziţionare faţă de sistemul simbolic al urbanului socialist. Aceeaşi preferinţă estetică se asociază de asemenea cu una dintre dimensiunile perspectivei evaluative asupra trecutului, în general, şi asupra perioadei comuniste, în particular. Astfel, am folosit ca indicator al evaluării trecutului răspunsul la întrebarea „Gândindu-vă la trecut, cum aţi considera mai degrabă următoarele categorii de pesoane... comuniştii?”. 53,8% dintre cei care îi consideră pe comunişti eroi ai neamului cred că cea mai frumoasă clădire din Bucureşti este Casa Poporului. Analiza datelor pune în evidenţă existenţa unei asocieri puternice între cele două variabile (valoarea testului de semnificaţie este .005). Valorile reziduale ajustate ne arată că preferinţa pentru Casa Poporului se află în legătură cu faptul de a-i considera pe comunişti eroi ai neamului şi revoluţionari (variantele de răspuns precodificate la întrebarea de mai sus au fost: „eroi ai neamului”, „revoluţionari”, „exaltaţi”, „fanatici”, „asasini”).


                 Am acordat o atenţie specială acestui obiect arhitectural al Bucureştiului, Casa Poporului, cunoscut după 1989 sub numele de Palatul Parlamentului, pentru că întruneşte o majoritate impresionantă în ceea ce priveşte recunoaşterea şi valorizarea publică. Acest simbol arhitectural şi imaginile vizuale care îl însoţesc constituie un mod anume de a vedea şi înţelege oraşul în ansamblul său. Preferinţa manifestată pentru Casa Poporului, considerată a fi atât cea mai reprezentativă, cât şi cea mai frumoasă clădire din Bucureşti, este foarte relevantă din punct de vedere al unei lecturi simbolice a imaginarului urban. Casa Poporului reprezintă un simbol al unităţii construit într-un timp istoric marcat de accentele naţionaliste ale comunismului de la sfârşitul ultimei sale decade, rezistănd ca o imagine referenţială pentru identitatea geografiei simbolice a Bucureştiului. Este plină de semnificaţie în acest sens o observaţie cu valoare de definiţie făcută de unul dintre subiecţii intervievaţi, în cadrul cercetării calitative de această dată, cu referire la clădirea Casei Poporului: ”obsesia lui Ceauşescu şi a turiştilor străini care vin la Bucureşti.“ În logica aceleiaşi interpretări legate de conţinutul simbolic al reprezentărilor pe care oamenii le au faţă de elemente ale spaţiului urban, este interesant de observat faptul că natura criteriului tare în recunoaşterea imaginii acestei clădiri nu este una funcţională (cu trimitere la faptul că în această clădire funcţionează în prezent una dintre instituţiile politice majore ale statului român, Parlamentul/Palatul Parlamentului după 1989), ci una fundamental simbolică, legată de trecut (Casa Poporului înainte de 1989), implicând şi o anumită instrumentalizare temporală, pentru că timpul devine o referinţă mult mai importantă decât spaţiul în descifrarea reprezentărilor care există asupra celei de-a doua clădiri din lume, ca mărime, orientând astfel spre un anumit sens al lecturii la nivelul imaginarului. Pregnanţa pe care această construcţie urbană o deţine în imaginarul locuitorilor capitalei se datorează unei memorii pe care ea a generat-o, în virtutea unui anumit conţinut istoric şi bineînţeles, politic. Locul pe care mega-edificiul puterii comuniste îl ocupă în memoria locuitorilor bucureşteni este indiscutabil legat de simbolica pe care cel mai amplu proiect urban post-modern din istoria României a propus-o implicit şi continuă să o alimenteze, deşi rămâne “un proiect neterminat“ (Ioan 1996). Casa Poporului, redenumită după 1989 Palatul Parlamentului, a reprezentat o formă simbolică de legitimare într-un registru urban şi arhitectural a regimului însuşi, cel mai vizibil simbol al omnipotenţei sale” (Ioan 2007:305).

Aşa cum arăta Ivan Szelenyi (1996), în socialism, urbaniştii puteau fi foarte generoşi în utilizarea spaţiului urban, acordând mai degrabă atenţie unor criterii de natură estetică decât unor consideraţii de natură economică. Unul dintre exemplele similare proiectului urban care a stat la baza construcţiei Casei Poporului, din punct de vedere al unei utilizări „de lux” a spaţiului urban, este, în perimetrul fostelor ţări socialiste, Alexander Platz din Berlinul de Est, pe care Szelenyi o descrie ca pe o construcţie impresionantă, aceasta exprima „o anumită grandoare imperială şi răspundea anumitor nevoi ceremoniale ale societăţii socialiste” (1996:301), arătând totodată că o asemenea construcţie a unei pieţe publice ar fi fost cu totul excepţională într-o ţară capitalistă, pe când în economia socialistă aceasta părea să fie „normală” şi „funcţională”. Ideea subliniată aici se referă la utilizarea spaţiului urban într-o manieră mai degrabă estetică pentru scopuri ce serveau nevoi politice, simbolice.” (p.302) Potrivit perspectivei explicative care stă la baza “simbolismului” urban, formele spaţiale şi elementele de structură urbană (conceptul de “centru civic” – Casa Poporului reprezentând forma cea mai spectaculară de operaţionalizare a acestuia în perioada comunistă) se constituie totodată şi în relee care servesc la transmiterea unor mesaje ideologice, aşadar la vehicularea unui sistem de valori dominant la un moment dat. Lectura configuraţiei arhitecturale şi urbanistice a unui oraş după regulile imaginarului social capătă şi o valoare instrumentală importantă legată de faptul că îndeplineşte o funcţie de socializare simbolică a indivizilor în sensul apropierii şi internalizării unor moduri de a vedea şi a înţelege care oferă suportul pentru fixarea şi definirea a ceea ce merită să fie preferat, admirat şi păstrat în memorie.

Este foarte interesant faptul că schimbarea socială şi politică ce s-a produs prin căderea regimului comunist nu a provocat generarea unei schimbări în ceea ce priveşte modul în care populaţia identifică şi recunoaşte verbal un simbol al însuşi regimului comunist: Casa Poporului şi nu Palatul Parlamentului. Una dintre implicaţiile acestei observaţii legate de modul de prezervare a reprezentării (inclusiv verbale) a unuia dintre simbolurile majore ale puterii comuniste trimite la identificarea anumitor caracteristici şi a unei anumite intensităţi a însuşi procesului mai larg de socializare culturală în dimensiunea ei politică specific perioadei comuniste şi care dovedeşte în timp efecte cu o pregnanţă semnificativă. Succesul politic al acestui simbol este ilustrativ în acest sens. Aici intervine spaţiul fertil al relaţiei dintre un simbol (element de arhitectură urbană în cazul de faţă) şi, pe de o parte, contextul social de care se leagă apariţia sa, iar pe de altă parte, contextul social contemporan care atestă o anumită evoluţie istorică şi o construcţie simbolică la nivelul imaginarului. Este vorba despre situarea simbolului într-o structură ideologică. Un simbol poate muri în două tipuri de situaţie: „schimbare socială sau schimbare ideologică” (Warner Jr. 1984:189). Perioada post-comunistă a cunoscut ambele tipuri de schimbări. Cu toate acestea, simbolul reprezentat de edificiul puterii comuniste a rezistat şi acest lucru o dovedeşte intensitatea prezenţei sale în imaginarul bucureştenilor. Însăşi formula verbală de identificare a acestui simbol traduce prezenţa sau absenţa unei schimbări ideologice la nivelul hărţilor mentale ale rezidenţilor capitalei. Astfel, de la Casa Poporului la Palatul Parlamentului implică o schimbare ideologică. Ori, absenţa unei redefiniri la nivelul practicii verbale privind recunoaşterea acestui obiect arhitectural urban, pentru majoritatea intervievaţilor, traduce absenţa unei schimbări ideologice substanţiale la nivelul socializării culturale (şi politice).

Răspunsurile pe care bucureştenii le-au dat la întrebările utilizate în cercetare permit realizarea unei analize a percepţiilor acestora asupra celui mai vizibil element de identitate urbană al capitalei, analiză care ne conduce spre identificarea a două linii majore de configurare a imaginii acestui edificiu: pe de o parte o dimensiune simbolică (Casa Poporului este cea mai reprezentativă clădire pentru oraşul Bucureşti – 70,25%), pe de altă parte, una estetică (Casa Poporului este cea mai frumoasă clădire din Bucureşti – 35,6%). Mai mult decât atât, putem vorbi chiar de o convergenţă a celor două dimensiuni – simbolic şi estetic - în sensul caracteristicii pe care Lewis Mumford o asocia oraşului, şi anume aceea de “simbol estetic al unităţii colective”. Articularea imaginilor asupra celei mai reprezentative clădiri din Bucureşti urmează o anumită logică temporală care la rândul ei este produsul unui anumit conţinut al memoriei colective urbane şi implicit al unor anumite orientări valorice. Se impune aici o observaţie referitoare la tipul de criterii care apar indiscutabil ca dominante în evaluarea imaginilor urbane la nivelul mediei populaţiei bucureştene: mărimea, monumentalitatea, uniformitatea se dovedesc a fi, prin prisma lecturii preferinţelor exprimate, definitorii în raportarea la şi aprecierea formelor pe care le îmbracă secvenţial peisajul arhitectural/urbanistic/cultural al Bucureştiului, de unde şi detaşarea unei caracteristici esenţiale, aceea a omogenităţii universului reprezentaţional simbolic vis-á-vis de formele şi cadrele spaţiale construite ale oraşului.

Imaginea simbolică traduce o identitate care este menită să se încadreze în ordinea socială de referinţă şi aceasta este cea anterioară lui 1989. Astfel, raportarea se face în mod fundamental la trecut şi, implicit, la conjucturile sociale, politice, istorice specifice unităţii de timp reprezentând cel puţin decada anilor ’80. Iar faptul raportării majore la trecut reflectă corelativ şi în mod necesar o orientare slabă sau absenţa unei orientări consistente faţă de prezent. Modelele oferite în prezent, precum şi valorizarea publică a unora existente fie sunt absente, fie nu au o identitate suficient de articulată pentru a oferi semnificaţie, a câştiga legitimitate la nivelul imaginarului citadinilor şi a stimula un anumit tip de sensibilitate urbană faţă de peisajul bucureştean sub aspect funcţional, arhitectural-urbanistic şi cultural.

 

Concluzii

Universul perceptiv caracterizat prin preferinţele descrise mai sus oferă, dincolo de un tablou imagistic urban reprezentativ, un tip de definiţie, chiar şi minimală, a obiectelor care merită un loc privilegiat în memoria citadinilor, a obiectelor care pot fi şi trebuie să fie admirate. Acest orizont al percepţiilor joacă mai departe un rol extrem de important în procesul permanent de legitimare (sau, dimpotrivă, de delegitimare) simbolică a peisajului urban în contextul oraşului.

Dispunerea ordonată a preferinţelor exprimate de persoanele intervievate pentru anumite elemente de compoziţie arhitectural-urbanistică şi culturală considerate a fi reprezentative în contextul urban al capitalei oferă în cele din urmă o hartă valorică preţioasă prin aceea că orientează spre identificarea unor criterii tari în cunoaşterea şi înţelegerea unor mecanisme de construcţie a anumitor aspecte identitare ale Bucureştiului. Această hartă propune un spaţiu de configurare pentru ceea ce putem numi “inima” oraşului şi anume acea arie definită geometric şi simbolic prin concentrarea acelor elemente de alcătuire urbană care întrunesc cel mai înalt prestigiu, descriind cu fidelitate un aspect esenţial al înseşi personalităţii oraşului.

 

 

NOTE



[1] Cercetarea Cartografierea socială a Bucureștiului a fost derulată în lunile Aprilie–Iunie 2010 de Catedra de Sociologie din cadrul Facultății de Științe Politice, SNSPA București.

 

BIBLIOGRAFIE

Abraham, Dorel. 1991. Introducere în sociologia urbană. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Aumont, Jacques. 1990. L’image. Paris: Nathan.

Benoist, Luc. 1995. Semne, simboluri și mituri. București: Editura Humanitas. 

Boia, Lucian. 2000. Pentru o istorie a imaginarului. București: Editura Humanitas.  

Burgin, Victor. 1996. In/Different Spaces: Place and Memory in Visual Culture. Barkley, Los Angeles, London: University of California Press.

Buttimer, Anne. 1969. “Social Space in Interdiciplinary Perspective“. Geographical Review Vol. LIX: 417-426.

Cassirer, Ernst. 1994. Eseu despre om – O introducere în filosofia culturii umane. București: Editura Humanitas.

Fijalkov, Yankel. 2007. Sociologie des villes. Paris: La Decouverte. 

Girardet, Raoul. 1997. Mituri și mitologii politice. Iași: Institutul European.

Grafmeyer, Yves and Jean-Yves Authier. 2008. Sociologie urbaine. 2* edition. Paris: Armand Colin.

Halbwachs, Maurice. [1922] 1980. The Collective Memory. New York: Harper and Row.

Ioan, Augustin. 2007. “The peculiar history of (post)communist public places and spaces: Bucharest as a case study”. Pp. 301-12 în The GeoJournal Library. Vol. 92, The Post-Socialist City. Urban Form and Space Transformations in Central and Eastern Europe after Socialism, edited by Kiril Stanilov. Dordrecht: Springer.  

Ledrut, Raymond. 1979. Sociologie urbaine. Paris: Presse Universitaires de France.

Lefebvre, Henri. 1991. The Production of Space. Oxford: Blackwell.

Lefebvre, Henri. 1996. Writings on Cities. Translated and Edited by Eleonore Kofman and Elizabeth Lebas. Oxford: Blackwell.

LeGates, Richard T. and Frederic Stout, eds. 2000. The City Reader. Second Edition. London and New York: Routledge.

Levi-Strauss, Claude. 1978. Antropologie structurală. București: Editura Politică.

Lin, Jan and Christopher Mele, eds. 2005. The Urban Sociology Reader. London and New York: Routledge.

Lynch, Kevin. 1960. The Image of the City. Cambridge: MIT Press.

Mumford, Lewis. [1937] 2000. „What Is a City?”. Pp. 92-6 în The City Reader, edited by Richard T. LeGates and Frederic Stout.  London and New York: Routledge.

Park, Robert E., Ernest W. Burgess and Roderick D. McKenzie. 1967. The City. Chicago and London: The University of Chicago Press.

Pickvance, Chris. 2002. „State-Socialism, Post-socialism and their Urban Patterns: Theorizing the Central and Eastern European Experience”. Pp. 183-203 în Understanding the City. Contemporary and Future Perspectives, edited by John Eade and Christopher Mele. Oxford: Blackwell.

Sartori, Giovanni. 1999. Teoria democrației reinterpretată. Iași: Editura Polirom.

Scribner, Charity. 2003. Requiem for Communism. Cambridge and London: The MIT Press.

Simmel, Georg. 1997. “The Sociology of Space”. Pp. 137-170 în Simmel on Culture. Selected Writings Theory, Culture & Society, edited by David Frisby and Mike Featherstone. London, Thousand Oaks, New Delhi: SAGE Publications.

Simmel, Georg. 1997. “The Metropolis and Mental Life”. Pp. 174-186 în Simmel on Culture. Selected Writings Theory, Culture & Society, edited by David Frisby and Mike Featherstone. London, Thousand Oaks, New Delhi: SAGE Publications.

Stebe, Jean-Marc and Herve Marchal. 2007. La sociologie urbaine, Paris: Presses Universitaires de France.

Stevenson, Deborah. 2003. Cities and Urban Cultures. McGraw-Hill: Open University Press. 

Szelenyi, Ivan. 1996. „Cities under Socialism – and After”. Pp. 286-317 în Cities after Socialism. Urban and Regional Change and Conflict in Post-Socialist Societies, edited by Gregory Andrusz, Michael Harloe and Ivan Szelenyi. Oxford: Blackwell Publishers.

Todorov, Tzvetan. 1977. Theories du symbole. Paris: Seuil.

Warner Jr., Sam Bass. 1984. „Slums and Skyscrapers. Urban Images, Symbols, and Ideology”. Pp. 181-195 în Cities of the Mind. Images and Themes of the City in the Social Sciences, edited by Lloyd Rodwin and Robert M. Hollister. New York: Plenum Press.

Westwood, Sallie and John Williams, eds. 1997. Imagining Cities. Scripts, signs, memory. London: Routledge.

Wirth, Louis. 1938. „Urbanism as a Way of Life”. The American Journal of Sociology 44(1):1-24.

Înapoi la Cuprins